„Finalitatea creaţiei şi a istoriei este transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina ne­creată şi neapusă din Împărăţia cerurilor”

Profunzimea și limpezimea teologică a Patriarhului Daniel mă surprinde iarăși. De data aceasta se oprește asupra semnificației artei sacre.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii.

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/iconografia-bizantina-cadru-normativ-pentru-pictura-bisericeasca-actuala

Dacă în Ortodoxie liturghia este conformă cu iconografia, și împreună cu arhitectura, și toate laolaltă cu hristologia calcedoniană și trinitarianismul niceo-constantinopolitan, ce însemnează lipsa acestora?

Intuiesc că lipsa iconografiei este conformă cu lipsa lui Hristos din Cina Domnului, cu trinitarianism vag din programele și rugăciunile dezechilibrat isusiste, cu lipsa tainelor, cu lipsa preoților și a continuității apostolice, cu lipsa sacramentalității.

Sacramentalismul bisericii primare poate părea un moft, un obstacol în calea închinării simple în duh și adevăr, o alterare a purității și simplității evangheliei. Realitatea istorică este însă alta. Sacramentalismul creștin a fost factorul principal prin care istoria a fost și este frânată de la secularizare. În esență, sacramentalismul înseamnă afirmarea clară a lucrării obiective a Duhului Sfânt prin materie, prin creație. Cei care au pierdut această perspectivă speculează că materia va fi anihilată și va exista un fel de recreere a lumii. Ei nu cred în transfigurarea acesteia, motiv pentru care nu au și nu cred că pot exista trupuri pătrunse de harul Duhului Sfânt cunoscute în Biserică ca moaște. Dar Hristos nu se poate dezice de sine însuși, căci El și-a luat trup din creație, din Maria. În trupul omenesc transfigurat prin înviere s-a înălțat la cer. Este o blasfemie a crede ca Iisus va anihila creația (conform unei interpretări greșite a Ap. Petru). Creația va fi curățită prin foc, nu anihilată.

Inceputul secularizarii s-a produs întai și întai în plan teologic: s-a întamplat când primul reformator radical a spus: „nu sunt taine”. Desigur, seculariazarea și-a gasit un aliat, mai slab e drept, în ambivalența reformei magisteriale, care doar a redus tainele, și le-a micșorat înțelesul sacramental.

Și totuși, deși sacramentalismul ortodox este o mâncare prea tare pentru creștinul reformat radical, există o punte: Iisus. Când creștinul reformat radical va căuta credința dincolo de asentimentul intelectual la anumite adevăruri propoziționale și dincolo de emoționalismul facilitat de artificii retorice și unduiri melodice, încercând mai degrabă să-și împroprieze misterul biblic care afirmă că fiul dinainte de veci al lui Dumnzeu Tatăl este și fiu după trup al Mariei, atunci va întrezări, cu oarecare spaimă, posibilitatea ca adevărul să fi fost sub ochii săi, dar prea mundan ca să fie recunoscut.

Toată Închinarea Noastră Este Prin Icoană

În afara câtorva privilegiați noi nu l-am văzut pe Dumnezeu ca să I ne închinăm direct. Adam L-a văzut umbând prin Eden. Moise L-a văzut pe munte. Și contemporanii lui Iisus au avut privilegiul să vadă Cuvântul cel veșnic în trup. Mai sunt cei care văd lumina harului, energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Dar pentru cei mulți Dumnezeu a rânduit ca să ne apropiem de El prin intermediari. Legea lui Moise a fost un intermediar. Cortul a fost un intermediar. Templul a fost un intermediar. Rânduiala tipiconală de la Templu era un intermediar. Preotul de Templu era un intermediar.

Și, în sfârșit, întreg cultul creștin este un intermediar, prin care omul poate să se apropie de Dumnezeu, și să I se închine Lui.

Creștinii urmași ai reformei radicale acceptă ca intermediari Biblia, adică cuvântul scris. Prin scrierile Bibliei Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Mai sunt acceptați ca intermediari cei care predică Biblia. Mai sunt acceptați ca intermediari cântecele, imnurile și poeziile. „Să ne închinăm lui Dumneeu prin cântare” se spune.

Fiind ființe create, întrupate și mai ales lipsiți de sfințenie, nu avem o relație imediată, nemediată, nemijlocită cu Sfânta Treime.

Cuvântul scris, împreună cu cel cântat intermediază închinarea nostră, creând în mintea și sufletul nostru o ideea despre cine și cum ar fi Dumnezeu. Aceste medii intermediare au deci rolul de icoane, adică prin ele intuim și avem acces „în ghicitură” la Cel ce este dincolo de ființă.

Pe lângă ceea ce este acceptat ca icoană în reforma radicală, ortodoxia a „inovat” și intermedierea vizuală, pictată. Dar Ortodoxia nici măcar nu a inovat de nuovo. O oarecare intermediere vizuală a existat și în Biserica cea de sub lege, adică cultul iudaic de până la Hristos. Același Dumnezeu trinitar a poruncit reprezentări vizuale din care cea mai evidentă este cea a heruvimilor de pe Chivot.

Ortodoxia a dus la consecința logică ceva ce Dumnezeu a inițiat: dacă sub lege Dumnezeu nu avea alt chip decât cel abstract al cuvintelor Legii, în vremea harului, după Întrupare, Dumnezeu Cuvântul poartă chip vizibil pentru ochi. „Ceea ce am văzut cu ochii nostri” spun apostolii. Interdicția reprezentării lui Dumnezeu este ridicată de Însuși El, care „se reprezintă” pe sine vizual prin sălășluirea în pântecele Maicii Sale. În lumina întrupării devine absurd a refuza să-l reprezentăm cu chip uman pe Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce Dumnezeu Cuvântul a luat chip uman, a înviat în trup și S-a înălțat la cer în trup, ba chiar va reveni în trup, astfel încât orice ochi îl va vedea.

Ortodoxia a făcut un lucru de bun simț și cu totul obișnuit: Dumnezeu făcându-se și văzut, Biserica a insistat să-L păstreze văzut. Icoana pictată este o mărturie continuă a Întrupării. Iar faptul că unii își lipesc buzele de vizibilul imaginii nu este cu nimic mai spectaculos sau idolatru decât faptul că alții își lipesc buzele de invizibilul sunetelor (cântări, imnuri, predici).

Iar dacă icoana vizibilă a lui Iisus mărturisește fără de tăgadă Întruparea, atunci ce mărturisește peretele alb?

Iconoclasm (4) – Iconoclasmul predică inversarea fenomenului cosmic al Întrupării

Marea miză a iconoclasmului este să convingă omul că spiritul și materia nu sunt unite, ci se pot despărți și lua separat. Că duhovnicitatea este o chestiune pur abstractă, spirituală, independentă de materie. Că credința este o chestiune de asentiment intelectual. Că Iisus este o ideea abstractă care nu trebuie văzută, care nu are chip, care nu este întrupat.

Iconoclasmul nu neagă doar Întruparea Cuvântului, ci și a omului, căci neagă unitatea firii spiritual-corporale a umanității. Iconoclasmul dorește descărnarea omului, destruparea lui, abstractizarea la esență, adică inversarea fenomenului cosmic al Întrupării. Dacă Cuvântul a luat trup de carne, iconoclasmul ne propune minimalizarea până la obscurizare a dimensiunii corporale a ființării umane și hristice. Închinarea propusă de iconoclasm trebuie să fie numai și numai în spirit, nu și în trup. Se decretează că ce e în trup e ritualic și păgân, și formalism osificiat, și primitivism, și obscurantism, și pre-iluminism, e religie.

Prin neparticipare la închinarea spiritual-corporală holistică a omului, trupul este lăsat deci pradă chipului veacului, fie și un chip cu o formă de etică grosieră de tipul nu bea, nu fuma, nu curvi. Trupul căruia i se neagă participarea ritualică în închinare se dedă la desfrâul materialistic: plonjarea în materialitate, în consum insațiabil, totul sub mască resemantizată secular a conceptului de „binecuvântare” – adică prosperitate. Una din mizele, conștiente sau nu, ale iconoclasmului și anti-ritualismului sacru este desfătarea materialnică a trupului, „binecuvântarea” prosperității. Și nu este o laudă la toți iconoclaștii succesul prosperității materiale occidentale clădite pe principiile Protestantismului?

Care este deci evanghelia iconoclaștilor?

Iconoclasm (1) Refuzul Icoanei sau al Chipului Cuvântului este totuna cu refuzul Întrupării

Dialogul presupune existența în mintea fiecărui participant a unei icoane a celuilalt. Iar icoana din mintea noastră a celuilalt se află pe o gradație a conformării cu prototipul, cu celălalt. Cu cât icoana pe care o proiectăm mental despre celălalt este mai fidelă prototipului, cu atât comunicarea este mai autentică, mai reală. Și viceversa, cu cât icoana prin care îl imaginăm mental pe celălalt este mai defazată față de prototip cu atât comunicarea este mai deficientă. Iconoclasmul, ca principiu, este fundamental fals. Iconoclasmul nu există căci nu există comunicare fără proiectarea celuilalt sub forma unei icoane în mintea noastră, icoană care respectă mai mult sau mai puțin prototipul.

Fără icoana fidelă a Cuvântului care s-a făcut văzut nu putem visa a pricepe cuvintele pe care Cuvântul văzut le-a rostit. Cuvântul s-a unit cu icoana, cu Chipul, astfel că Cuvântul nu poate fi înțeles în lipsa sau prin ignorarea Chipului Cuvântului.

Refuzul Icoanei sau al Chipului Cuvântului este totuna cu refuzul Întrupării, adică a evenimentului prin care Cuvântul a luat Chip.

În practică Icoana nu este refuzată, căci este imposibil, și atunci pentru pretinsul iconoclast intervine deformarea, tot graduală și variabilă a Chipului.