„Finalitatea creaţiei şi a istoriei este transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina ne­creată şi neapusă din Împărăţia cerurilor”

Profunzimea și limpezimea teologică a Patriarhului Daniel mă surprinde iarăși. De data aceasta se oprește asupra semnificației artei sacre.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii.

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/iconografia-bizantina-cadru-normativ-pentru-pictura-bisericeasca-actuala

Dacă în Ortodoxie liturghia este conformă cu iconografia, și împreună cu arhitectura, și toate laolaltă cu hristologia calcedoniană și trinitarianismul niceo-constantinopolitan, ce însemnează lipsa acestora?

Intuiesc că lipsa iconografiei este conformă cu lipsa lui Hristos din Cina Domnului, cu trinitarianism vag din programele și rugăciunile dezechilibrat isusiste, cu lipsa tainelor, cu lipsa preoților și a continuității apostolice, cu lipsa sacramentalității.

Sacramentalismul bisericii primare poate părea un moft, un obstacol în calea închinării simple în duh și adevăr, o alterare a purității și simplității evangheliei. Realitatea istorică este însă alta. Sacramentalismul creștin a fost factorul principal prin care istoria a fost și este frânată de la secularizare. În esență, sacramentalismul înseamnă afirmarea clară a lucrării obiective a Duhului Sfânt prin materie, prin creație. Cei care au pierdut această perspectivă speculează că materia va fi anihilată și va exista un fel de recreere a lumii. Ei nu cred în transfigurarea acesteia, motiv pentru care nu au și nu cred că pot exista trupuri pătrunse de harul Duhului Sfânt cunoscute în Biserică ca moaște. Dar Hristos nu se poate dezice de sine însuși, căci El și-a luat trup din creație, din Maria. În trupul omenesc transfigurat prin înviere s-a înălțat la cer. Este o blasfemie a crede ca Iisus va anihila creația (conform unei interpretări greșite a Ap. Petru). Creația va fi curățită prin foc, nu anihilată.

Inceputul secularizarii s-a produs întai și întai în plan teologic: s-a întamplat când primul reformator radical a spus: „nu sunt taine”. Desigur, seculariazarea și-a gasit un aliat, mai slab e drept, în ambivalența reformei magisteriale, care doar a redus tainele, și le-a micșorat înțelesul sacramental.

Și totuși, deși sacramentalismul ortodox este o mâncare prea tare pentru creștinul reformat radical, există o punte: Iisus. Când creștinul reformat radical va căuta credința dincolo de asentimentul intelectual la anumite adevăruri propoziționale și dincolo de emoționalismul facilitat de artificii retorice și unduiri melodice, încercând mai degrabă să-și împroprieze misterul biblic care afirmă că fiul dinainte de veci al lui Dumnzeu Tatăl este și fiu după trup al Mariei, atunci va întrezări, cu oarecare spaimă, posibilitatea ca adevărul să fi fost sub ochii săi, dar prea mundan ca să fie recunoscut.

Reclame

Toată Închinarea Noastră Este Prin Icoană

În afara câtorva privilegiați noi nu l-am văzut pe Dumnezeu ca să I ne închinăm direct. Adam L-a văzut umbând prin Eden. Moise L-a văzut pe munte. Și contemporanii lui Iisus au avut privilegiul să vadă Cuvântul cel veșnic în trup. Mai sunt cei care văd lumina harului, energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Dar pentru cei mulți Dumnezeu a rânduit ca să ne apropiem de El prin intermediari. Legea lui Moise a fost un intermediar. Cortul a fost un intermediar. Templul a fost un intermediar. Rânduiala tipiconală de la Templu era un intermediar. Preotul de Templu era un intermediar.

Și, în sfârșit, întreg cultul creștin este un intermediar, prin care omul poate să se apropie de Dumnezeu, și să I se închine Lui.

Creștinii urmași ai reformei radicale acceptă ca intermediari Biblia, adică cuvântul scris. Prin scrierile Bibliei Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Mai sunt acceptați ca intermediari cei care predică Biblia. Mai sunt acceptați ca intermediari cântecele, imnurile și poeziile. „Să ne închinăm lui Dumneeu prin cântare” se spune.

Fiind ființe create, întrupate și mai ales lipsiți de sfințenie, nu avem o relație imediată, nemediată, nemijlocită cu Sfânta Treime.

Cuvântul scris, împreună cu cel cântat intermediază închinarea nostră, creând în mintea și sufletul nostru o ideea despre cine și cum ar fi Dumnezeu. Aceste medii intermediare au deci rolul de icoane, adică prin ele intuim și avem acces „în ghicitură” la Cel ce este dincolo de ființă.

Pe lângă ceea ce este acceptat ca icoană în reforma radicală, ortodoxia a „inovat” și intermedierea vizuală, pictată. Dar Ortodoxia nici măcar nu a inovat de nuovo. O oarecare intermediere vizuală a existat și în Biserica cea de sub lege, adică cultul iudaic de până la Hristos. Același Dumnezeu trinitar a poruncit reprezentări vizuale din care cea mai evidentă este cea a heruvimilor de pe Chivot.

Ortodoxia a dus la consecința logică ceva ce Dumnezeu a inițiat: dacă sub lege Dumnezeu nu avea alt chip decât cel abstract al cuvintelor Legii, în vremea harului, după Întrupare, Dumnezeu Cuvântul poartă chip vizibil pentru ochi. „Ceea ce am văzut cu ochii nostri” spun apostolii. Interdicția reprezentării lui Dumnezeu este ridicată de Însuși El, care „se reprezintă” pe sine vizual prin sălășluirea în pântecele Maicii Sale. În lumina întrupării devine absurd a refuza să-l reprezentăm cu chip uman pe Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce Dumnezeu Cuvântul a luat chip uman, a înviat în trup și S-a înălțat la cer în trup, ba chiar va reveni în trup, astfel încât orice ochi îl va vedea.

Ortodoxia a făcut un lucru de bun simț și cu totul obișnuit: Dumnezeu făcându-se și văzut, Biserica a insistat să-L păstreze văzut. Icoana pictată este o mărturie continuă a Întrupării. Iar faptul că unii își lipesc buzele de vizibilul imaginii nu este cu nimic mai spectaculos sau idolatru decât faptul că alții își lipesc buzele de invizibilul sunetelor (cântări, imnuri, predici).

Iar dacă icoana vizibilă a lui Iisus mărturisește fără de tăgadă Întruparea, atunci ce mărturisește peretele alb?

Iconoclasm (2) Adevărata miză: substituirea chipului Cuvântului și a interpretării Scripturilor revelate în Biserică cu plăsmuiri individuale

Iconoclasmul ca principiu este fals de la creație. Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, bărbat și femeie a fost făcut. Principiul iconoclasmului se opune chipului și absolutizează abstractul, ideaticul, conceptualul, verbul, cuvântul. Iconoclasmul lucrează cu o dihotomie falsă, căci omul este om doar ca întreg, trup-suflet, două realități interdependente care formează realitatea holistică și unitară a persoanei umane.

Iconoclasmul este cu atât mai inadecvat cu cât Cel Nevăzut, Unul din Sfânta Treime a luat chip și s-a făcut văzut. Chipul Cuvântului nu a fost un „vehicul” cum spunea, iconic și reprezentativ, hiperprotestantul, căci Cuvântul este întrupat. Cuvântul este din veșnicie Fiu al Tatălui iar după trup Fiu al Fecioarei, fiind o singură persoană cu două firi unite neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Neglijarea Fecioarei în ramura iconoclastă a creștinismului este iconică și adecvată și se sincronizează în mod necesar cu neglijarea (i.e. respingerea) Chipului Cuvântului. Cuvântul Întrupat s-a înălțat la ceruri în chip văzut, în trup proslăvit. Chipul și Trupul Cuvântului nu a încetat odată cu Învierea și Înălțarea la dreapta Tatălui.

Iconoclastul respinge doar icoana pe care o afirmă și aprobă Biserica, dar iconoclasmul este în mod ultim imposibil căci și omul are chip și Cuvântul are chip. Miza iconoclastului pare benignă: să nu cumva, Doamne-ferește, să ne facem idol. Dar miza ultimă a iconoclastului este substituirea icoanei veridice revelate în Biserică cu icoana plăsmuită de pretinsul iconoclast. Este principiul autonomiei interpretative aplicat chipului, imaginii.

Miza declarării failibilității Bisericii în ce privește învățarea legitimă și autoritară a Scripturii este substituirea legitimității acesteia cu propria legitimitate.
Miza respingerii icoanei vizibile este substituirea acesteia cu chipul ciplit mental de către fiecare.

În amândouă cazurile lucrează principiul autonomiei combinat cu principiul competenței individuale a sufletului, adică cocoțarea pe tronul auto-suficienței, al înaltei păreri de sine și judecarea și corectarea Bisericii.

Iconoclasmul textual reprezintă substituirea interpretării pe care o dă Scripturii Biserica cu interpretarea proprie, cu plăsmuirea proprie, cu imaginația proprie.

Iconoclasmul vizual reprezintă substituirea icoanei chipului Fiului cu propria plăsmuire mentală, cu propriul chip cioplit de dalta imaginației individuale.

Poziția în care se așează singur iconoclastul este una de judecare și corectare a Bisericii. Biserica nu se ridică la standardele etice ori dogmatice ale sfinției nasului său, și el, iconoclastul, este persoana providențială a cărei infailibilitate de tip papal face posibilă navigarea corectă printre interpretări și icoane divergente. Corectarea Bisericii presupune un delir de încredere în propria persoană care devine ea însăși, prin plăsmuirea textuală și vizuală pe care o generează permanent, obiectul adorării și închinării. Este o auto-admirație, o cădere în sine însuși, în final o contemplare narcisistă a propriului chip.

Cei care resping icoana revelată în Biserică folosesc icoane mentale (chipuri cioplite imaginal) auto-plăsmuite. În procesul auto-plăsmuirii ei pornesc de la mai multe premize printre care (1) Biserica nu e vrednică de mine (2) Eu pot ciopli un chip mai bun al Cuvântului Întrupat, chip pe care nu îl materializez – că doar mă arăt iconoclast – dar îl port cu mine în imaginație. Micul meu isus personal de buzunar. Propria plăsmuire e superioară revelației din Biserică. Adică iconoclastul este mai mare decât Biserica.

Biserica nu este obligată să se apere pe sine, căci ea este stâlp și temelie a adevărului, iar Capul ei este Hristos. Dimpotrivă, cel care corectează din exterior Biserica trebuie expus ca judecător, corector și împotrivitor al Bisericii.

Iconoclasmul textual corespunde sloganului „Sola Scriptura„.

Sola Scriptura = propria mea interpretare a Scripturii.

Iconoclasmul vizual corespunde sloganului „Isus personal„.

Isus personal = chipul lui Iisus cioplit personal doar de mine, propria plăsmuire mentală despre cine este Iisus.

În amândouă cazurile se operează o autonomizare de Biserică a Scripturii și a Cuvântului Întrupat. Imediat după aceasta are loc în mod necesar ca o consecință a autonomizării de Biserică substituirea sistemului de referință care este Biserica cu sistemul de referință care este sinele, individul. Scriptura este despărțită de Biserică, devenind Sola, iar Iisus este despărțit de Biserică, devenind personal. Hiperprotestantul duce spre consecințele ultime principiile fondatoare ale Protestantismului, principii care originează în Catolicism, cel care unilateral a inovat credal și dogmatic, ignorând sinodalitatea Bisericii. Iar consecința ultimă a schismei, a separării este:

„Eu sunt instanță infailibilă ultimă”
„Eu sunt biserica”
„Isusul meu personal – propriul meu chip cioplit mental – este Isus”
„Biblia mea – propria mea plăsmuire interpretativă – este Scriptură”

Toate aceste enunțuri sunt reductibile în final la un enunț simplu:

„Eu sunt.” – în antagonism cu veșnicul EU SUNT (YHWH).

Nu Biserica al cărei cap veșnic și infailibil este Hristos primează, ci plăsmuirile iconoclastului. Nu YHWH, ci eu sunt.

Orice despărțire de Biserică, dacă și-ar urma cu consecvență acerbă toate consecințele ultime ale principiilor fondatoare ale despărțirii, autonomizării, re-formării ar sfârși în suprema cădere în sine însuși care este sinuciderea fizică, icoană exterioară a evenimentului ființial interior.

Iconoclasm (1) Refuzul Icoanei sau al Chipului Cuvântului este totuna cu refuzul Întrupării

Dialogul presupune existența în mintea fiecărui participant a unei icoane a celuilalt. Iar icoana din mintea noastră a celuilalt se află pe o gradație a conformării cu prototipul, cu celălalt. Cu cât icoana pe care o proiectăm mental despre celălalt este mai fidelă prototipului, cu atât comunicarea este mai autentică, mai reală. Și viceversa, cu cât icoana prin care îl imaginăm mental pe celălalt este mai defazată față de prototip cu atât comunicarea este mai deficientă. Iconoclasmul, ca principiu, este fundamental fals. Iconoclasmul nu există căci nu există comunicare fără proiectarea celuilalt sub forma unei icoane în mintea noastră, icoană care respectă mai mult sau mai puțin prototipul.

Fără icoana fidelă a Cuvântului care s-a făcut văzut nu putem visa a pricepe cuvintele pe care Cuvântul văzut le-a rostit. Cuvântul s-a unit cu icoana, cu Chipul, astfel că Cuvântul nu poate fi înțeles în lipsa sau prin ignorarea Chipului Cuvântului.

Refuzul Icoanei sau al Chipului Cuvântului este totuna cu refuzul Întrupării, adică a evenimentului prin care Cuvântul a luat Chip.

În practică Icoana nu este refuzată, căci este imposibil, și atunci pentru pretinsul iconoclast intervine deformarea, tot graduală și variabilă a Chipului.