Profunzimea și limpezimea teologică a Patriarhului Daniel mă surprinde iarăși. De data aceasta se oprește asupra semnificației artei sacre.
Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.
Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Liturghii.
Dacă în Ortodoxie liturghia este conformă cu iconografia, și împreună cu arhitectura, și toate laolaltă cu hristologia calcedoniană și trinitarianismul niceo-constantinopolitan, ce însemnează lipsa acestora?
Intuiesc că lipsa iconografiei este conformă cu lipsa lui Hristos din Cina Domnului, cu trinitarianism vag din programele și rugăciunile dezechilibrat isusiste, cu lipsa tainelor, cu lipsa preoților și a continuității apostolice, cu lipsa sacramentalității.
Sacramentalismul bisericii primare poate părea un moft, un obstacol în calea închinării simple în duh și adevăr, o alterare a purității și simplității evangheliei. Realitatea istorică este însă alta. Sacramentalismul creștin a fost factorul principal prin care istoria a fost și este frânată de la secularizare. În esență, sacramentalismul înseamnă afirmarea clară a lucrării obiective a Duhului Sfânt prin materie, prin creație. Cei care au pierdut această perspectivă speculează că materia va fi anihilată și va exista un fel de recreere a lumii. Ei nu cred în transfigurarea acesteia, motiv pentru care nu au și nu cred că pot exista trupuri pătrunse de harul Duhului Sfânt cunoscute în Biserică ca moaște. Dar Hristos nu se poate dezice de sine însuși, căci El și-a luat trup din creație, din Maria. În trupul omenesc transfigurat prin înviere s-a înălțat la cer. Este o blasfemie a crede ca Iisus va anihila creația (conform unei interpretări greșite a Ap. Petru). Creația va fi curățită prin foc, nu anihilată.
Inceputul secularizarii s-a produs întai și întai în plan teologic: s-a întamplat când primul reformator radical a spus: „nu sunt taine”. Desigur, seculariazarea și-a gasit un aliat, mai slab e drept, în ambivalența reformei magisteriale, care doar a redus tainele, și le-a micșorat înțelesul sacramental.
Și totuși, deși sacramentalismul ortodox este o mâncare prea tare pentru creștinul reformat radical, există o punte: Iisus. Când creștinul reformat radical va căuta credința dincolo de asentimentul intelectual la anumite adevăruri propoziționale și dincolo de emoționalismul facilitat de artificii retorice și unduiri melodice, încercând mai degrabă să-și împroprieze misterul biblic care afirmă că fiul dinainte de veci al lui Dumnzeu Tatăl este și fiu după trup al Mariei, atunci va întrezări, cu oarecare spaimă, posibilitatea ca adevărul să fi fost sub ochii săi, dar prea mundan ca să fie recunoscut.
Vasile 