„Finalitatea creaţiei şi a istoriei este transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina ne­creată şi neapusă din Împărăţia cerurilor”

Profunzimea și limpezimea teologică a Patriarhului Daniel mă surprinde iarăși. De data aceasta se oprește asupra semnificației artei sacre.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii.

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/iconografia-bizantina-cadru-normativ-pentru-pictura-bisericeasca-actuala

Dacă în Ortodoxie liturghia este conformă cu iconografia, și împreună cu arhitectura, și toate laolaltă cu hristologia calcedoniană și trinitarianismul niceo-constantinopolitan, ce însemnează lipsa acestora?

Intuiesc că lipsa iconografiei este conformă cu lipsa lui Hristos din Cina Domnului, cu trinitarianism vag din programele și rugăciunile dezechilibrat isusiste, cu lipsa tainelor, cu lipsa preoților și a continuității apostolice, cu lipsa sacramentalității.

Sacramentalismul bisericii primare poate părea un moft, un obstacol în calea închinării simple în duh și adevăr, o alterare a purității și simplității evangheliei. Realitatea istorică este însă alta. Sacramentalismul creștin a fost factorul principal prin care istoria a fost și este frânată de la secularizare. În esență, sacramentalismul înseamnă afirmarea clară a lucrării obiective a Duhului Sfânt prin materie, prin creație. Cei care au pierdut această perspectivă speculează că materia va fi anihilată și va exista un fel de recreere a lumii. Ei nu cred în transfigurarea acesteia, motiv pentru care nu au și nu cred că pot exista trupuri pătrunse de harul Duhului Sfânt cunoscute în Biserică ca moaște. Dar Hristos nu se poate dezice de sine însuși, căci El și-a luat trup din creație, din Maria. În trupul omenesc transfigurat prin înviere s-a înălțat la cer. Este o blasfemie a crede ca Iisus va anihila creația (conform unei interpretări greșite a Ap. Petru). Creația va fi curățită prin foc, nu anihilată.

Inceputul secularizarii s-a produs întai și întai în plan teologic: s-a întamplat când primul reformator radical a spus: „nu sunt taine”. Desigur, seculariazarea și-a gasit un aliat, mai slab e drept, în ambivalența reformei magisteriale, care doar a redus tainele, și le-a micșorat înțelesul sacramental.

Și totuși, deși sacramentalismul ortodox este o mâncare prea tare pentru creștinul reformat radical, există o punte: Iisus. Când creștinul reformat radical va căuta credința dincolo de asentimentul intelectual la anumite adevăruri propoziționale și dincolo de emoționalismul facilitat de artificii retorice și unduiri melodice, încercând mai degrabă să-și împroprieze misterul biblic care afirmă că fiul dinainte de veci al lui Dumnzeu Tatăl este și fiu după trup al Mariei, atunci va întrezări, cu oarecare spaimă, posibilitatea ca adevărul să fi fost sub ochii săi, dar prea mundan ca să fie recunoscut.

Reclame

Iconoclasm (3) – Marea Luptă a Iconoclasmului Este Evacuarea Oricărui Sacru din Spațio-temporalitate

Marea luptă a iconoclasmului este evacuarea oricărui sacru din spațio-temporalitate pentru ca creația să poată fi declarată implicit profană și deci profanată după toate poftele insațiabile ale celor care refuză împărtășirea cu însuși Hristos.

Nimeni nu e sfânt. Sfântul Pavel e Pavel. Sfântul Petru e Petru. Sfânta Maria e Maria. Sfânta Liturghie este Program. Etc etc etc.
Scriptura sacră este text. „Ce spune textul?” Textul este infinit interpretabil, infinit divergent variabil, fără centru, fără coloană, spart și împrăștiat, postmodern.
Niciun loc nu e sfânt. Casa de adunare e o clădire funcțională croită după nevoi antropocentrice.
Niciun timp nu e sfânt. Crăciunul, Paștele și alte timpuri sfinte sunt plagieri interesate din creștinismul primar pentru a păcăli pe cei nestatornici și naivi.
Frângerea pâinii nu e sfântă. E simbol. Iconoclasmul a resemantizat Simbolus să însemne Diabolus. « simbolus » = « aduce impreuna ». « diabolus » = « desparte ». Frângerea la iconoclaști e simbolică pe stil nou, adică afirmă absența lui Hristos, despărțirea pâinii de Trup și a vinului de Sânge. Dacă în creștinismul primar Cina este « simbolus », adică pâinea este Trupul și vinul este Sângele, în pseudo-creștinismul iconoclast Cina este « diabolus », adică pâinea nu este Trupul, vinul nu este Sângele.
Și, afirmația plenară a iconoclasmului: Nu sunt taine. Totul e științific, profan. Deci totul poate fi și este profanat, instrumentalizat. „Hristos a folosit un trup” zice literal și fără jenă iconoclastul. Hristos a instrumentalizat un trup. Hristos a profanat un trup.

Se miră cineva că spațio-temporalitatea și-a atins apogeul instrumentalizării, exploatării, posedării și epuizării în societățile cele mai iconoclaste? Se miră cineva că aceleași societăți cască hăul lor insațiabil asupra altor spațio-temporalități ale căror profanare a fost frânată de ne-alungarea sacralității din mijlocul lor?