Nedumeriri: “În duh și adevăr” (3)

Prima relatare a închinării la Iisus în Noul Testament este cea care se referă la adorarea magilor:

Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ, şi I s-au închinat.

Simetric, în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, citim despre închinarea bătrânilor:

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care şed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu.

Deloc accidental, închinarea biblică „cu fața la pământ” a ajuns în cultul ortodox sub numele de metanii.

Și acum întrebarea evidentă: este închinarea în duh și adevăr una care implică doar sufletul și mintea excluzând trupul, așa cum insinuează în context polemic criticii ortodoxiei?

Și cealaltă întrebare, la fel de evidentă: este metania biblică? Și corolarul: este absența metaniei nebiblică?

Este închinarea care implică omul întreg, trup-suflet, biblică?

Reclame

Nedumeriri: „În duh și adevăr” (2)

Dacă închinarea adevărată este neîntrupată, sau trupul este irelevant în închinare, atunci înseamnă că îngenuncherea este inutilă? Împreunarea mâinilor mai este „în duh și adevăr”? Statul în picioare, la adunările mai vechi, în timpul citirii Scripturii, este o anulare a preceptului „în duh și adevăr”? În definitiv, am putea avea reverență „în duh și adevăr” în timp ce ne rugăm sau ascultăm citirea Scripturii sau cântăm, iar cu corpul putem sta oricum. Poziția Lotus este la fel de legitimă ca statul într-un picior. Baterea din palme la fel cu băgatul mâinilor în buzunar. Că doar inima contează.

Sunt consecvenți cei care acuză pe ortodocși că nu se închină în duh și adevăr cu propria poziție? Sunt aceștia în ADEVĂR? Sau versetul de mai sus e folosit utilitarist-polemic, dar nu consecvent-teologic?

Iconoclasm (4) – Iconoclasmul predică inversarea fenomenului cosmic al Întrupării

Marea miză a iconoclasmului este să convingă omul că spiritul și materia nu sunt unite, ci se pot despărți și lua separat. Că duhovnicitatea este o chestiune pur abstractă, spirituală, independentă de materie. Că credința este o chestiune de asentiment intelectual. Că Iisus este o ideea abstractă care nu trebuie văzută, care nu are chip, care nu este întrupat.

Iconoclasmul nu neagă doar Întruparea Cuvântului, ci și a omului, căci neagă unitatea firii spiritual-corporale a umanității. Iconoclasmul dorește descărnarea omului, destruparea lui, abstractizarea la esență, adică inversarea fenomenului cosmic al Întrupării. Dacă Cuvântul a luat trup de carne, iconoclasmul ne propune minimalizarea până la obscurizare a dimensiunii corporale a ființării umane și hristice. Închinarea propusă de iconoclasm trebuie să fie numai și numai în spirit, nu și în trup. Se decretează că ce e în trup e ritualic și păgân, și formalism osificiat, și primitivism, și obscurantism, și pre-iluminism, e religie.

Prin neparticipare la închinarea spiritual-corporală holistică a omului, trupul este lăsat deci pradă chipului veacului, fie și un chip cu o formă de etică grosieră de tipul nu bea, nu fuma, nu curvi. Trupul căruia i se neagă participarea ritualică în închinare se dedă la desfrâul materialistic: plonjarea în materialitate, în consum insațiabil, totul sub mască resemantizată secular a conceptului de „binecuvântare” – adică prosperitate. Una din mizele, conștiente sau nu, ale iconoclasmului și anti-ritualismului sacru este desfătarea materialnică a trupului, „binecuvântarea” prosperității. Și nu este o laudă la toți iconoclaștii succesul prosperității materiale occidentale clădite pe principiile Protestantismului?

Care este deci evanghelia iconoclaștilor?