Dialogul presupune existența în mintea fiecărui participant a unei icoane a celuilalt. Iar icoana din mintea noastră a celuilalt se află pe o gradație a conformării cu prototipul, cu celălalt. Cu cât icoana pe care o proiectăm mental despre celălalt este mai fidelă prototipului, cu atât comunicarea este mai autentică, mai reală. Și viceversa, cu cât icoana prin care îl imaginăm mental pe celălalt este mai defazată față de prototip cu atât comunicarea este mai deficientă. Iconoclasmul, ca principiu, este fundamental fals. Iconoclasmul nu există căci nu există comunicare fără proiectarea celuilalt sub forma unei icoane în mintea noastră, icoană care respectă mai mult sau mai puțin prototipul.
Fără icoana fidelă a Cuvântului care s-a făcut văzut nu putem visa a pricepe cuvintele pe care Cuvântul văzut le-a rostit. Cuvântul s-a unit cu icoana, cu Chipul, astfel că Cuvântul nu poate fi înțeles în lipsa sau prin ignorarea Chipului Cuvântului.
Refuzul Icoanei sau al Chipului Cuvântului este totuna cu refuzul Întrupării, adică a evenimentului prin care Cuvântul a luat Chip.
În practică Icoana nu este refuzată, căci este imposibil, și atunci pentru pretinsul iconoclast intervine deformarea, tot graduală și variabilă a Chipului.
[…] Cuvântul s-a unit cu icoana, cu Chipul, astfel că Cuvântul nu poate fi înțeles în lipsa sau prin ignorarea Chipului Cuvântului. (Vasile Tomoiagă) […]