Toată Închinarea Noastră Este Prin Icoană

În afara câtorva privilegiați noi nu l-am văzut pe Dumnezeu ca să I ne închinăm direct. Adam L-a văzut umbând prin Eden. Moise L-a văzut pe munte. Și contemporanii lui Iisus au avut privilegiul să vadă Cuvântul cel veșnic în trup. Mai sunt cei care văd lumina harului, energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Dar pentru cei mulți Dumnezeu a rânduit ca să ne apropiem de El prin intermediari. Legea lui Moise a fost un intermediar. Cortul a fost un intermediar. Templul a fost un intermediar. Rânduiala tipiconală de la Templu era un intermediar. Preotul de Templu era un intermediar.

Și, în sfârșit, întreg cultul creștin este un intermediar, prin care omul poate să se apropie de Dumnezeu, și să I se închine Lui.

Creștinii urmași ai reformei radicale acceptă ca intermediari Biblia, adică cuvântul scris. Prin scrierile Bibliei Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Mai sunt acceptați ca intermediari cei care predică Biblia. Mai sunt acceptați ca intermediari cântecele, imnurile și poeziile. „Să ne închinăm lui Dumneeu prin cântare” se spune.

Fiind ființe create, întrupate și mai ales lipsiți de sfințenie, nu avem o relație imediată, nemediată, nemijlocită cu Sfânta Treime.

Cuvântul scris, împreună cu cel cântat intermediază închinarea nostră, creând în mintea și sufletul nostru o ideea despre cine și cum ar fi Dumnezeu. Aceste medii intermediare au deci rolul de icoane, adică prin ele intuim și avem acces „în ghicitură” la Cel ce este dincolo de ființă.

Pe lângă ceea ce este acceptat ca icoană în reforma radicală, ortodoxia a „inovat” și intermedierea vizuală, pictată. Dar Ortodoxia nici măcar nu a inovat de nuovo. O oarecare intermediere vizuală a existat și în Biserica cea de sub lege, adică cultul iudaic de până la Hristos. Același Dumnezeu trinitar a poruncit reprezentări vizuale din care cea mai evidentă este cea a heruvimilor de pe Chivot.

Ortodoxia a dus la consecința logică ceva ce Dumnezeu a inițiat: dacă sub lege Dumnezeu nu avea alt chip decât cel abstract al cuvintelor Legii, în vremea harului, după Întrupare, Dumnezeu Cuvântul poartă chip vizibil pentru ochi. „Ceea ce am văzut cu ochii nostri” spun apostolii. Interdicția reprezentării lui Dumnezeu este ridicată de Însuși El, care „se reprezintă” pe sine vizual prin sălășluirea în pântecele Maicii Sale. În lumina întrupării devine absurd a refuza să-l reprezentăm cu chip uman pe Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce Dumnezeu Cuvântul a luat chip uman, a înviat în trup și S-a înălțat la cer în trup, ba chiar va reveni în trup, astfel încât orice ochi îl va vedea.

Ortodoxia a făcut un lucru de bun simț și cu totul obișnuit: Dumnezeu făcându-se și văzut, Biserica a insistat să-L păstreze văzut. Icoana pictată este o mărturie continuă a Întrupării. Iar faptul că unii își lipesc buzele de vizibilul imaginii nu este cu nimic mai spectaculos sau idolatru decât faptul că alții își lipesc buzele de invizibilul sunetelor (cântări, imnuri, predici).

Iar dacă icoana vizibilă a lui Iisus mărturisește fără de tăgadă Întruparea, atunci ce mărturisește peretele alb?

Mini-recenzie „Orthodoxie versus ortodoxie” de Cristian Bădiliţă

Orthodoxie versus ortodoxie  Orthodoxie versus ortodoxie by Cristian Bădiliţă


My review

rating: 4 of 5 stars

Cristian Badilita creionează cu talent şi pasiune modul de manifestare a falsei ortodoxii, acea religie sectară, reacţionară, tradiţionalistă, urâcioasă, în opoziţie cu orthodoxia, care este esenţa Tradiţiei creştine, şi care poate fi întâlnită atât la ortodocşi cât şi la catolici, protestanţi sau baptişti.

Este o colecţie de eseuri, cele mai multe fiind publicate în diferite ziare cum ar fi Averea, Ziua s.a. şi câteva capitole extrase din cartea lui Vazutele şi Nevăzutele. Eseurile au însă o continuitate şi o coerentă, dată şi de ordinea aşezării acestora în carte, cât şi de completarea cu unele scriituri inedite.

Se citeşte foarte uşor, şi conţine o gamă largă de informaţii care ajută cititorul să-şi formeze o idee despre cum arată „adevărata” orthodoxie ortodoxă în sec. XX şi începutul sec. XXI.

Un lucru mai ciudat pe care l-am observat o fost lejeritatea cu care trece de la textele canonice (ale Scripturii) la cele apocrife sau aparţinând tradiţiei Bisericii, lăsând impresia că le acordă aceeaşi autoritate, cel puţin în acea circumstanţă. O altă afirmaţie surprinzatore a fost că 2 Tesaloniceni este cel mai probabil o apocrifă de la sfârşitul sec. I.

Mai sunt şi alte surprize între coperţile Orthodoxiei pe care cititorul va avea ocazia să le descopere singur.

Poate fi comandată de la Curtea Veche.