Iconoclasmul ca principiu este fals de la creație. Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, bărbat și femeie a fost făcut. Principiul iconoclasmului se opune chipului și absolutizează abstractul, ideaticul, conceptualul, verbul, cuvântul. Iconoclasmul lucrează cu o dihotomie falsă, căci omul este om doar ca întreg, trup-suflet, două realități interdependente care formează realitatea holistică și unitară a persoanei umane.

Iconoclasmul este cu atât mai inadecvat cu cât Cel Nevăzut, Unul din Sfânta Treime a luat chip și s-a făcut văzut. Chipul Cuvântului nu a fost un „vehicul” cum spunea, iconic și reprezentativ, hiperprotestantul, căci Cuvântul este întrupat. Cuvântul este din veșnicie Fiu al Tatălui iar după trup Fiu al Fecioarei, fiind o singură persoană cu două firi unite neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Neglijarea Fecioarei în ramura iconoclastă a creștinismului este iconică și adecvată și se sincronizează în mod necesar cu neglijarea (i.e. respingerea) Chipului Cuvântului. Cuvântul Întrupat s-a înălțat la ceruri în chip văzut, în trup proslăvit. Chipul și Trupul Cuvântului nu a încetat odată cu Învierea și Înălțarea la dreapta Tatălui.

Iconoclastul respinge doar icoana pe care o afirmă și aprobă Biserica, dar iconoclasmul este în mod ultim imposibil căci și omul are chip și Cuvântul are chip. Miza iconoclastului pare benignă: să nu cumva, Doamne-ferește, să ne facem idol. Dar miza ultimă a iconoclastului este substituirea icoanei veridice revelate în Biserică cu icoana plăsmuită de pretinsul iconoclast. Este principiul autonomiei interpretative aplicat chipului, imaginii.

Miza declarării failibilității Bisericii în ce privește învățarea legitimă și autoritară a Scripturii este substituirea legitimității acesteia cu propria legitimitate.
Miza respingerii icoanei vizibile este substituirea acesteia cu chipul ciplit mental de către fiecare.

În amândouă cazurile lucrează principiul autonomiei combinat cu principiul competenței individuale a sufletului, adică cocoțarea pe tronul auto-suficienței, al înaltei păreri de sine și judecarea și corectarea Bisericii.

Iconoclasmul textual reprezintă substituirea interpretării pe care o dă Scripturii Biserica cu interpretarea proprie, cu plăsmuirea proprie, cu imaginația proprie.

Iconoclasmul vizual reprezintă substituirea icoanei chipului Fiului cu propria plăsmuire mentală, cu propriul chip cioplit de dalta imaginației individuale.

Poziția în care se așează singur iconoclastul este una de judecare și corectare a Bisericii. Biserica nu se ridică la standardele etice ori dogmatice ale sfinției nasului său, și el, iconoclastul, este persoana providențială a cărei infailibilitate de tip papal face posibilă navigarea corectă printre interpretări și icoane divergente. Corectarea Bisericii presupune un delir de încredere în propria persoană care devine ea însăși, prin plăsmuirea textuală și vizuală pe care o generează permanent, obiectul adorării și închinării. Este o auto-admirație, o cădere în sine însuși, în final o contemplare narcisistă a propriului chip.

Cei care resping icoana revelată în Biserică folosesc icoane mentale (chipuri cioplite imaginal) auto-plăsmuite. În procesul auto-plăsmuirii ei pornesc de la mai multe premize printre care (1) Biserica nu e vrednică de mine (2) Eu pot ciopli un chip mai bun al Cuvântului Întrupat, chip pe care nu îl materializez – că doar mă arăt iconoclast – dar îl port cu mine în imaginație. Micul meu isus personal de buzunar. Propria plăsmuire e superioară revelației din Biserică. Adică iconoclastul este mai mare decât Biserica.

Biserica nu este obligată să se apere pe sine, căci ea este stâlp și temelie a adevărului, iar Capul ei este Hristos. Dimpotrivă, cel care corectează din exterior Biserica trebuie expus ca judecător, corector și împotrivitor al Bisericii.

Iconoclasmul textual corespunde sloganului „Sola Scriptura„.

Sola Scriptura = propria mea interpretare a Scripturii.

Iconoclasmul vizual corespunde sloganului „Isus personal„.

Isus personal = chipul lui Iisus cioplit personal doar de mine, propria plăsmuire mentală despre cine este Iisus.

În amândouă cazurile se operează o autonomizare de Biserică a Scripturii și a Cuvântului Întrupat. Imediat după aceasta are loc în mod necesar ca o consecință a autonomizării de Biserică substituirea sistemului de referință care este Biserica cu sistemul de referință care este sinele, individul. Scriptura este despărțită de Biserică, devenind Sola, iar Iisus este despărțit de Biserică, devenind personal. Hiperprotestantul duce spre consecințele ultime principiile fondatoare ale Protestantismului, principii care originează în Catolicism, cel care unilateral a inovat credal și dogmatic, ignorând sinodalitatea Bisericii. Iar consecința ultimă a schismei, a separării este:

„Eu sunt instanță infailibilă ultimă”
„Eu sunt biserica”
„Isusul meu personal – propriul meu chip cioplit mental – este Isus”
„Biblia mea – propria mea plăsmuire interpretativă – este Scriptură”

Toate aceste enunțuri sunt reductibile în final la un enunț simplu:

„Eu sunt.” – în antagonism cu veșnicul EU SUNT (YHWH).

Nu Biserica al cărei cap veșnic și infailibil este Hristos primează, ci plăsmuirile iconoclastului. Nu YHWH, ci eu sunt.

Orice despărțire de Biserică, dacă și-ar urma cu consecvență acerbă toate consecințele ultime ale principiilor fondatoare ale despărțirii, autonomizării, re-formării ar sfârși în suprema cădere în sine însuși care este sinuciderea fizică, icoană exterioară a evenimentului ființial interior.