Marea luptă a iconoclasmului este evacuarea oricărui sacru din spațio-temporalitate pentru ca creația să poată fi declarată implicit profană și deci profanată după toate poftele insațiabile ale celor care refuză împărtășirea cu însuși Hristos.

Nimeni nu e sfânt. Sfântul Pavel e Pavel. Sfântul Petru e Petru. Sfânta Maria e Maria. Sfânta Liturghie este Program. Etc etc etc.
Scriptura sacră este text. „Ce spune textul?” Textul este infinit interpretabil, infinit divergent variabil, fără centru, fără coloană, spart și împrăștiat, postmodern.
Niciun loc nu e sfânt. Casa de adunare e o clădire funcțională croită după nevoi antropocentrice.
Niciun timp nu e sfânt. Crăciunul, Paștele și alte timpuri sfinte sunt plagieri interesate din creștinismul primar pentru a păcăli pe cei nestatornici și naivi.
Frângerea pâinii nu e sfântă. E simbol. Iconoclasmul a resemantizat Simbolus să însemne Diabolus. « simbolus » = « aduce impreuna ». « diabolus » = « desparte ». Frângerea la iconoclaști e simbolică pe stil nou, adică afirmă absența lui Hristos, despărțirea pâinii de Trup și a vinului de Sânge. Dacă în creștinismul primar Cina este « simbolus », adică pâinea este Trupul și vinul este Sângele, în pseudo-creștinismul iconoclast Cina este « diabolus », adică pâinea nu este Trupul, vinul nu este Sângele.
Și, afirmația plenară a iconoclasmului: Nu sunt taine. Totul e științific, profan. Deci totul poate fi și este profanat, instrumentalizat. „Hristos a folosit un trup” zice literal și fără jenă iconoclastul. Hristos a instrumentalizat un trup. Hristos a profanat un trup.

Se miră cineva că spațio-temporalitatea și-a atins apogeul instrumentalizării, exploatării, posedării și epuizării în societățile cele mai iconoclaste? Se miră cineva că aceleași societăți cască hăul lor insațiabil asupra altor spațio-temporalități ale căror profanare a fost frânată de ne-alungarea sacralității din mijlocul lor?