Cugetări (30) – Cine Este Biblic?

O premisă necesară și de bun simț pentru a fi biblic este apartenența la comunitatea de credință în care s-a scris, s-a păstrat, s-a adunat, s-a alcătuit (organic, fără impuneri sau sinoade ecumenice!) canonul Scripturii, și s-a perpetuat până în zilele noastre.

Corolar: sunt biblici cei care au dat lumii Biblia, nu cei care o interpretează infinit divergent și individual cu lentila hermeneutică a rațiunii autonome în lipsa conciliarității și a oricărei autorități în afara propriei persoane.

Profil Confesional – Nici o Surpriză

Am fost oarecum curios și eu dacă testul va arăta ceea ce sunt și cred, și într-adevăr, nici o surpriză.

profil confesional

Întrebările prin care algoritmul te marcheaza ca ortodox, în afară de cele clasice de monoteism și trinitarianism sunt cele de la 14 la 18 la care am răspuns Agree cu High Priority: botezul copiilor, botezul spre iertarea păcatelor, euharistia ca împărătășire cu însuși Hristos, copii (botezați) se pot împărtăși cu Hristos și autoritatea tradiției eclesiale.

Singura întrebare de departajare a ortodoxiei de catolicism este (23 – Infallible authority in faith is invested in a single person (or few/many people)) al cărei scop și semnificație nu am înțeles-o decât după ce m-am întrebat cum face algoritmul diferența între ortodocși și catolici.

Hat Tip Drezina.

Cugetări (29) – Porunca I este eminamente ontologică, doxologică și relațională

Creștinismul nesacramental este facilitatorul istoric al secularizării. El propune desacralizarea lumii de dragul lui Cristos. Exilează creștinismul în planul valorilor etice, generând combustibilul care a făcut posibil capitalismul. Sacrul ca permeare a materiei de harul necreat este refuzat, propunându-se în schimb un sacru definit ca aderență hotărâtă la norme morale exterioare de tipul poruncilor VI-IX. Credința devine asentiment intelectual și se adresează spiritualului din om și nu omului întreg trup-suflet.

[
Este bine să ne amintim la acest punct că învierea înseamnă învierea trupului. Nădejdea creștină este reunirea sufletului și a trupului la înviere. Trupul acesta (1 Cor 15:53). Dumnezeu s-a arătat în trup (1 Tim 3:16; KJV: God was manifest in the flesh; Ierodiacon D. Cornilescu e foarte sărac teologic: Cel ce a fost arătat în trup). A înviat în trup. S-a ridicat la cer în trup. De aceea Maria este Născătoare de Dumnezeu, este și acuma Maică a Domnului, căci din Fecioară s-a întrupat Dumnezeu Cuvântul, Fiul cel mai înainte de veci al Tatălui. Maria nu a fost mamă surogat pentru pruncul Iisus! Dumnezeu Tatăl nu a închiriat de la o femeie pântecele ca să-i poarte Fiul, ca apoi la înălțarea la ceruri Fiul să abandoneze trupul undeva prin stratosferă, și împreună cu trupul pe cea din care a luat trup.
]

Dar prima poruncă este aceasta: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău.

Prima poruncă este eminamente ontologică, doxologică și relațională, nu etică.

Să iubește pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt.

Și pe cea din care s-a întrupat Fiul, și pe care Duhul Sfânt a umbrit-o, și pe care Tatăl a ales-o mai dinainte de veci. Și după cum Întruparea rămâne, Maica rămâne. Întruparea nu este o realitate trecută, și maternitatea Maicii nu este o realitate trecută.

Și cum poți iubi pe Fiul și să ignori Maica? Cum poți avea relație personală cu Fiul evitând pe Mamă?

Oare mirele e mai cinstit de mireasa care trăiește ca și cum mama mirelului nu ar exista?

Cugetări (28) – Nu există o mecanică a tainei

Nu există o mecanică a tainei. Taina nu poate fi analizată empiric, descifrată științific, epuizată analitic. Taina este o realitate personală, experiențială și suprafirească.

Rolul dogmei drepte este să te plaseze pe orbita corectă a survolării (înconjurării muntelui?) tainei, dar dogma nu te poate împinge în brațele tainei. Doar iubirea, smerenia și chenoza de sine te pot apropia de miasma tainei. Chenoza umană este însă diametral opusă celei hristice, pentru noi fiind vorba de o golire de slavă deșartă, de mărire de sine, de încăpățânare egoistă, o lepădare a balastului acumulat dincoace de Eden.

Cugetări (26) – Asceza

Orice formă de creștinism care nu pretinde asceză holistică este o formă de evanghelie a prosperității.
Asceza alimentară este corolarul trupesc al ascezei sufletești (și mentale), cele două formând împreună un tot unitar numit post, care se adresează întregulul om trup-suflet. Isaia (58) nu poate fi opus lui Iisus. La sfârșitul celor 40 de zile din pustie Iisus a flămânzit cu adevărat (Mt. 4:1) iar în Vinerea Mare a însetat cu adevărat (In 19:28).

Cugetări (25) – Marea Cucerire a Reformei Este Legitimarea Unei Idei

Cea mai mare cucerire a Reformei, în opinia mea, nu este redescoperirea Augustinianismului, nici măcar nașterea unor noi Biserici mai mult sau mai puțin biblice, ci este legitimarea unei idei.

Ideea legitimității și permisibilității, ba chiar a obligației de a pune la îndoială status-quo-ul, magisteriul, autoritatea, tradiția. Dizidența este permisibilă chiar necesară. Spargerea monolitului este permisibilă și necesară (“Aici stau, nu pot face altfel”). Într-un anumit sens post-modernismul s-a născut în chiar zorii modernității, prin negarea Centrului Magisteriului Catolic și inventarea “marginalului” confesional. Monolitul Catolic este fracturat și din spargerea acestuia se nasc adevărurile particulare și fluide (verificabil istoric) ale diferitelor confesiuni reformate în tradiție magisterială sau radicală.

Marea întrebare este, desigur, de ce această breșă s-a născut în monolitul vestic (catolic) și nu în cel estic (ortodox)? Sau, și mai nasol, de ce există/existau doi monoliți?

Cugetări (23) – Singura Teologie Rezilientă și Organică, Deci Onestă, a Unei Comunități, Este Cultul Public

Singura teologie rezilientă și organică, deci onestă, a unei comunități, este cultul public, cel care formează comunitatea, cel pe care comunitatea îl sancționează prin prezentă și participare.

Dincolo de cultul public avem teologii artificiale. De catedră, de sufragerie, accesibile celor cu înclinații erudite sau amatorilor de auto-educație. Aceste teologii artificale sunt individuale și centrifuge, deci de-formatoare de comunitate.

Acesta este motivul pentru care bisericile tradiționale au liturghii nu doar ne-spontane ci anti-spontane. Scriptura nu este spontană. Spontaneitatea este licență liberă pentru inovații și derapaje dogmatice. Urechea curioasă ar putea identifica la tot pasul barajele pe care Părinții Bisericii le-au pus în Liturghie pentru a stăvili și preveni erorile și a afirma dreapta credință.

Acesta este motivul pentru care cultul public non-liturgic este minimal dogmatic și doxologic. Orice re-construcție doxologică și dogmatică din afara spațiului creștinismului istoric ar trebui să ajungă în mod necesar la formulări echivalente cu cele din spațiul creștinismului istoric, cel puțin pentru vorbirea dreaptă despre Sfânta Treime (de o ființă și în trei ipostasuri) și Hristos (unirea ipostatică dintre întreaga fire dumnezeiască și întreaga fire corporal-spirituală omenească).

Cultul fix este la fel de permisibil, normativ și legitim pe cât este cuvântul scris, Scriptura, care este text fix, făcut viu în Biserică, prin Duhul Sfânt promis Bisericii. Idem rugăciunile scrise. Rugăciunea scrisă, fixă, este la fel de legitimă ca versetele scrise, fixe, imutabile, non-spontane, sau ca și imnurile, cântările, poeziile și cântecele scrise. (Paradoxul este că și rugăciunile spontane tind să se plieze după anumite tipare ușor identificabile – cu alte cuvinte există o “rețetă” și pentru rugăciunea spontană.) Duhul călăuzește Biserica în tot adevărul, iar adevărul are obiceiul încăpățânat de a fi destul de stabil, non-spontan, același ieri azi și în veci.