Nedumeriri: “În duh și adevăr” (2)

Dacă închinarea adevărată este neîntrupată, sau trupul este irelevant în închinare, atunci înseamnă că îngenuncherea este inutilă? Împreunarea mâinilor mai este “în duh și adevăr”? Statul în picioare, la adunările mai vechi, în timpul citirii Scripturii, este o anulare a preceptului “în duh și adevăr”? În definitiv, am putea avea reverență “în duh și adevăr” în timp ce ne rugăm sau ascultăm citirea Scripturii sau cântăm, iar cu corpul putem sta oricum. Poziția Lotus este la fel de legitimă ca statul într-un picior. Baterea din palme la fel cu băgatul mâinilor în buzunar. Că doar inima contează.

Sunt consecvenți cei care acuză pe ortodocși că nu se închină în duh și adevăr cu propria poziție? Sunt aceștia în ADEVĂR? Sau versetul de mai sus e folosit utilitarist-polemic, dar nu consecvent-teologic?

Nedumeriri: “În duh și adevăr” (1)

Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.

Dumnezeu Cuvântul a luat trup, într-adevăr, toată firea omenească inclusiv corporalul, ca să ne anunțe că trupul este inutil în închinare?

Este acest verset unul definitoriu, sau trebuie contextualizat cu toată învățătura lui Iisus despre trup, sau poate chiar cu toată învățătura Noului Testament despre trup, sau poate și cu învățătura Vechiului Testament despre trup?

Toată Închinarea Noastră Este Prin Icoană

În afara câtorva privilegiați noi nu l-am văzut pe Dumnezeu ca să I ne închinăm direct. Adam L-a văzut umbând prin Eden. Moise L-a văzut pe munte. Și contemporanii lui Iisus au avut privilegiul să vadă Cuvântul cel veșnic în trup. Mai sunt cei care văd lumina harului, energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Dar pentru cei mulți Dumnezeu a rânduit ca să ne apropiem de El prin intermediari. Legea lui Moise a fost un intermediar. Cortul a fost un intermediar. Templul a fost un intermediar. Rânduiala tipiconală de la Templu era un intermediar. Preotul de Templu era un intermediar.

Și, în sfârșit, întreg cultul creștin este un intermediar, prin care omul poate să se apropie de Dumnezeu, și să I se închine Lui.

Creștinii urmași ai reformei radicale acceptă ca intermediari Biblia, adică cuvântul scris. Prin scrierile Bibliei Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Mai sunt acceptați ca intermediari cei care predică Biblia. Mai sunt acceptați ca intermediari cântecele, imnurile și poeziile. “Să ne închinăm lui Dumneeu prin cântare” se spune.

Fiind ființe create, întrupate și mai ales lipsiți de sfințenie, nu avem o relație imediată, nemediată, nemijlocită cu Sfânta Treime.

Cuvântul scris, împreună cu cel cântat intermediază închinarea nostră, creând în mintea și sufletul nostru o ideea despre cine și cum ar fi Dumnezeu. Aceste medii intermediare au deci rolul de icoane, adică prin ele intuim și avem acces “în ghicitură” la Cel ce este dincolo de ființă.

Pe lângă ceea ce este acceptat ca icoană în reforma radicală, ortodoxia a “inovat” și intermedierea vizuală, pictată. Dar Ortodoxia nici măcar nu a inovat de nuovo. O oarecare intermediere vizuală a existat și în Biserica cea de sub lege, adică cultul iudaic de până la Hristos. Același Dumnezeu trinitar a poruncit reprezentări vizuale din care cea mai evidentă este cea a heruvimilor de pe Chivot.

Ortodoxia a dus la consecința logică ceva ce Dumnezeu a inițiat: dacă sub lege Dumnezeu nu avea alt chip decât cel abstract al cuvintelor Legii, în vremea harului, după Întrupare, Dumnezeu Cuvântul poartă chip vizibil pentru ochi. “Ceea ce am văzut cu ochii nostri” spun apostolii. Interdicția reprezentării lui Dumnezeu este ridicată de Însuși El, care “se reprezintă” pe sine vizual prin sălășluirea în pântecele Maicii Sale. În lumina întrupării devine absurd a refuza să-l reprezentăm cu chip uman pe Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce Dumnezeu Cuvântul a luat chip uman, a înviat în trup și S-a înălțat la cer în trup, ba chiar va reveni în trup, astfel încât orice ochi îl va vedea.

Ortodoxia a făcut un lucru de bun simț și cu totul obișnuit: Dumnezeu făcându-se și văzut, Biserica a insistat să-L păstreze văzut. Icoana pictată este o mărturie continuă a Întrupării. Iar faptul că unii își lipesc buzele de vizibilul imaginii nu este cu nimic mai spectaculos sau idolatru decât faptul că alții își lipesc buzele de invizibilul sunetelor (cântări, imnuri, predici).

Iar dacă icoana vizibilă a lui Iisus mărturisește fără de tăgadă Întruparea, atunci ce mărturisește peretele alb?

Nedumerire (cu privire la rugăciunea spontană și cea citită)

De ce rugăciunea spontană este sinceră?
De ce rugăciunea citită nu este sinceră?

De ce rugăciunea spontană este mai sinceră decât cea citită?

Cât de spontană este rugăciunea liberă?
Cât de plictisitoare este rugăciunea citită?

Și, peste toate, de ce rugăciunea spontană trebuie opusă rugăciunii citite? Este un motiv serios pentru care cele două nu pot fi exprimări ale aceleiași nevoi de comuniune?

Oare nu scrie că avem nevoie să fim învățați să ne rugăm? Și că Domnul ne-a învățat o rugăciune “scrisă”, standard, care nu conține cuvântul mulțumesc și nici persoana I singular?

Asceza Alimentară – Ecouri ale Edenului

Omul a fost creat în două etape. Sau trei. Adam a fost făcut din țărână din pământ. Apoi Dumnezeu a suflat viață și omul s-a făcut ființă vie.

Astfel, de la început omul este inerent corporal. Cu trup. Din țărână. Și omul făcut din țărână a fost foarte bun.

În detalierea creației omului din Facerea cap. 2, Dumnezeu dă prima poruncă lui Adam: o permisiune și o restricție alimentară. Să mănânci … și să nu mănânci.

Biserica cea de sub har, creștină, a pus înaintea omului nou postul cu restricțiile sale graduale, după puterea și statura duhovnicească a fiecăruia, inclusiv și parcă primar în ce privește mâncarea. Să mănânci și să nu mănânci.

Prima legătură pe care o văd între postul ortodox și postul edenic este în ce privește mâncărurile permise: limitarea la vegetarianism. În posturi suntem transpuși, în privința alimentației originare a omului, în papucii lui Adam și ai Evei.

A doua asemănare între postul edenic și cel ortodox este principiul abținerii, al ascezei. Dumnezeu are grijă ca în prima poruncă care trebuie să ghideze viața omului din Eden include o restricție, o invitație la auto-abținere, la reținere, la nedorire, la tăierea voii, la renunțare asumată și voită. Interdicția mâncării dintr-un pom trebuia să fie pentru Adam și Eva începutul creșterii din porunca pe care cei doi o primesc împreună: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi. De aici rezultă că nu e posibilă creșterea fără asceză, fără tăirea voii, fără măcar tentativa renunțării.

Mai este o legătură între Eden și Postul Paștelui. Omului i-a fost oprit accesul la Pomul Vieții după înfruptarea lui cu dulceața fructului cunoștinței binelui și răului. Dar pentru că în Hristos omul este recreat și restaurat la starea sa cea mai dinainte, acesta se poate iarăși împărtăși din Pâinea Vieții, care este Pomul Vieții, adică însuși Hristos, Dumnezeu Cuvântul Întrupat, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Fecioarei.

Astăzi zidul cel despărțitor cade, sabia de foc se depărtează, heruvimul nu mai păzește pomul vieții, iar noi ne împărtășim din dulceața raiului, de la care ne-am depărtat prin neascultare.

Blogul “Program Biblic”, cu studiile biblice ale părintelui profesor Stelian Tofană

Fațadă "Acoperământul Maicii Domnului", Moisei
Fațadă “Acoperământul Maicii Domnului”, Moisei, Maramureș

În luna Iunie a anului 2012 am călătorit în interes de serviciu în afară țării. La revenire, în sala de așteptare a aeroportului din București era și Mitropolitul Andrei Andreicuț. Ședea pe un scaun, citind Biblia. Cred că vreo epistolă a lui Pavel. L-am salutat cu “Lăudăm pe Iisus”, așa se salută oamenii în satul meu natal, în loc de Bună Ziua sau Servus. Mi-a răspuns, și a continuat să citească. Pe avion, după ce și-a făcut cruce la decolare și a privit puțin pe geam, a continuat lectura.

Părintele Stelian Tofană mărturisește că tot așa, văzându-l pe ÎPS Andrei citind Scriptura, și-a dat seama că dorința sa de a sluji un program biblic de cateheză și apologetic are șanse să se împlinească sub cârmuirea noului mitropolit.

Acest program a demarat la un an după scurta mea întâlnire cu ÎPS Andrei. Locația aleasă a fost noua Biserică Ortodoxă Schimbarea la Față de pe Bulevardul Eroilor, paroh fiind părintele Titus Moldovan.

Aceste studii au fost întâi înregistrate audio, apoi și video, și postate pe YouTube. Sunt transmise în direct și la Radio Renașterea.

Pentru a fi mai ușor accesibile am creat și blogul https://programbiblic.wordpress.com unde am postat, în ordinea susținerii programului, înregistrările care apar pe contul de YouTube care le-a încărcat.

Programul este audiat sau chiar frecventat și de neoprotestanți, părintele având deseori emailuri și sms-uri de la cei care au diverse întrebări și/sau obiecții.

Exemple de programe catehetic-apologetice:

  • Maria, Maica Domnului, în Paginile Bibliei (trei părți)
  • Cinstirea Sfinților și a Sfintelor Moaște. O Mărturie a Textului Biblic

Vezihttps://programbiblic.wordpress.com

40 de zile de post

Pentru creștinii ortodocși azi începe Postul Morții și Învierii lui Iisus, adică al Paștelui. Sunt multe moduri de a posti, în general decupaje mai mici sau mai mari din învățătura de veacuri a Bisericii despre asceza și ascensiunea pascală.

Un mod de a posti pentru unii este de a se abține de la ceva ce le face plăcere, ceva ce le-a intrat în obișnuință, un ritual de care sunt (aproape) dependenți, cum ar fi fumatul, facebook.

Nu am întâlnit însă ideea opusului renunțării la ceva ce ne place. Adică în post să facem ceva, preferabil bun și util, care nu ne prea place.

Citind azi o postare despre religia care implică și trupul nu doar mintea, am găsit tocmai ideea aceasta: 40 de zile de scris pe blog zilnic. Și cum eu am renunțat la blog de mai bine de un jumătate de an, e numai bun pentru mine să reiau, măcar în Marele Post, scrisul pe blog.

Așa că urmează 40 de zile de postări pe blog.

Temeiul Biblic al Cinstirii Fecioarei

“Cinstirea Fecioarei, a Maicii lui Dumnezeu, a fost pusă în relație, o dată pentru totdeauna, cu interpretarea tipologică a cultului vetero-testamentar de la Templu. Cea care a purtat pe Dumnezeu în pântecele ei a fost adevăratul “templu”, adevăratul “tabernacol”, “sfeșnicul” și “lăcașul” ultim al lui Dumnezeu.”

(John Meyendorff, Teologia Bizantină)

Chiar dacă nu am avea suport biblic explicit, dacă se cuvine să dăm cinstire celor vrednici de cinste, și dacă cu adevărat Maria este și astăzi mama lui Iisus, Dumnezeu adevărat, atunci este un lucru cu totul obișnuit și cu nimic extraordiar ca după Dumnezeu cea mai înaltă cinstire să fie dată mamei Celui căruia i se cuvine toată cinstirea și adorarea.