Cât de biblică este rugăciunea „Născătoarea” către Mama lui Iisus?

Copil fiind am fost învățat, probabil de bunica Maria, trei rugăciuni: Tatăl Nostru, Născătoarea și Îngerașul.

După o întrerupere de peste o decadă am reluat obiceiul rugăciunii și către Mama lui Iisus. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că o mare parte din această rugăciune este compusă din versete biblice.

O redau mai jos in forma care mi-a fost transmisă în familie:

Născătoare de Dumnezeu
Fecioară,
Bucură-te ceea ce ești plină de har [Luca 1:28]
Marie,
Domnul este cu tine [Luca 1:28]
Binecuvântată ești între femei [Luca 1:28, Luca 1:42],
Binecuvântat este rodul pântecelui tău [Luca 1:42]
Căci ai născut nouă pe Hristos
Mântuitor și izbăvitor sufletelor noastre,
Preasfântă Fecioară,
Maica Domnului din cer [Luca 1:43],
Roagă-te pentru noi păcătoșii,
Acum și-n ceasul morții noastre.
Amin

Încerc să îmi dau seama care ar fi obiecțiile creștinilor evanghelici (neoprotestanți) față de această rugăciune.

Dacă unul din evanghelicii care cunosc Biblia în amănunt inclusiv aceste versete ar avea șansa să o întâlnească pe Maria, ar putea fără ezitare să spună și ei în cuvinte 100% biblice:

Maica Domnului [Luca 1:43]
Bucură-te ceea ce ești plină de har [Luca 1:28]
Domnul este cu tine [Luca 1:28]
Binecuvântată ești între femei [Luca 1:28, Luca 1:42],
Binecuvântat este rodul pântecelui tău [Luca 1:42]

Și evanghelicii, fiind calcedonieni, nu ar avea nici o problemă în a o numi pe Maria Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu.

La partea cu „Fecioară” s-ar opri, căci ei cred că Maria nu a rămas fecioară și după naștere.

Evanghelicii nu ar putea să spună nici „Roagă-te pentru noi păcătoșii, Acum și-n ceasul morții noastre”, căci ei cred (în context polemic cu bisericile vechi) că doar Iisus este mijlocitor între oameni si Dumnezeu [Tatăl].

Trecând peste obiecțiile de mai sus, un evanghelic ar putea teoretic să rostească cu conștiința teologică împăcată o parte semnificativă a rugăciunii Născătoarea:

Născătoare de Dumnezeu
Bucură-te ceea ce ești plină de har [Luca 1:28]
Marie,
Domnul este cu tine [Luca 1:28]
Binecuvântată ești între femei [Luca 1:28, Luca 1:42],
Binecuvântat este rodul pântecelui tău [Luca 1:42]
Căci ai născut nouă pe Hristos
Mântuitor și izbăvitor sufletelor noastre.
Maica Domnului [Luca 1:43] din cer
Te fericim toate neamurile [Luca 1:48]
Amin

Evanghelicii au expresia „să mijlocim în rugăciune pentru fratele/sora” deci și ei cred că un om se poate ruga pentru alt om lui Dumnezeu Tatăl sau lui Iisus.

Dacă în practica evanghelică putem ruga un om (pastorul, soțul/soția, prietenii) să se roage pentru noi, sau pentru altcineva, și știind din gura lui Iisus că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.” (Matei 22:32), de ce un om viu (Maria) nu se poate ruga pentru alt om (eu, sau altul)? Eu am reușit să identific un singur răspuns posibil: Evanghelicii a priori nu au conceptul de sfinții vii în prezenta Sfintei Treimi care se roagă pentru noi și cărăra noi ne putem ruga exact cum rugăm pe pastor să se roage pentru noi. Asta înseamnă că indiferent de argumentație (sau lipsa ei) există un fiat teologic, un tabu prin care evanghelicii știu că așa ceva nu se face.

Este și experiența mea de fost evanghelic: în mod curios, odată cu „acceptarea lui Isus ca mântuitor personal” în chip neoprotestant de către un creștin ortodox tot universul teologic se reclădește de cele mai multe ori inconștient. Prin această reclădire a universului teologic se întâmplă pe parcurs o îndepărtare constantă de Maria, care în timp ajunge o străină.

Creștinii ortodocși, pe de altă parte, se identifică cu ucenicul Ioan, căruia Iisus îi spune: „Iată mama ta!”. Cu dragoste și afecțiune filială, dar și cu evlavie și respect față de calitatea de a fi Mamă a lui Dumnezeu (Fiul), creștinii aflați în continuitate cu ucenicul iubit o numesc pe Maria: Maica Domnului (apelativ biblic), Măicuță Sfântă ș.a.

Aceste gânduri sunt prilejuite de apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului.

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

Vasile:

Un preot catolic cere un sfat de la Eugen Ionescu.
Răspunsul este prompt: „Ce căutaţi la mine îmbrăcat în civil? Fiţi ceva inacceptabil, neaşteptat, nu din acest veac, puneţi-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteţi ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în acelaşi timp în afara lumii.”

Omul firesc, material, senzorial este omul care deși poate este etic și chiar religios nu mai are nici intuiția și nici dorul transcendenței.

Tot Eugen Ionescu: „Şi dacă există o absenţă a contemplaţiei şi o absenţă a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.”

Și când te gândești că unul din reproșurile majore care se aduc Bisericii Ortodoxe și Patriarhului Daniel este ca nu sunt mai „istoricizați”, să vină cu soluții sociale, cu analize și recomandări politice.

Nu, rolul primordial al preoților și al Bisericii este să slujească Liturghia și sfintele taine, să boteze, să miruiască, să sfințească chiar și cu trafaletul, să zidească biserici și catedrale, să catehizeze poporul și să nască sfinți. Să nu fie din lumea aceasta. Să nu se istoricizeze. Să nu sucombe istoriei. Să fie o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.

Originally posted on Sfântul Munte Athos:

der-franzoesische-schriftsteller-und-dramatiker-eugene-ionesco-ist-unvergessen-

Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros

Eugen Ionescu:Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu…

View original 2,435 more words

God still cares for the separated body

O paralelă interesantă și pertinentă între vechiul Regat de Nord și de Sud al lui Israel, pe de o parte, și Biserica Răsăriteană și cea Apuseană, pe de altă parte. Dacă putem extrapola paralela pentru viitor, ne-am putea gândi că vor veni vremuri când, sub imperativul unor evenimente dramatice, rămășițele din est și vest ale bisericilor se vor reuni.

God still cares for the separated body. Whereas the Old Testament contains largely a Southern focus, God did not entirely abandon the Northern Kingdom. He still sent prophets to her to proclaim repentance. Elijah, one of the greatest prophets and highly revered in Orthodoxy, was a prophet to the Northern Kingdom. Even though they had rejected God’s covenant with David, they were still regarded as being recipients of the covenant given to Abraham and ratified with Isaac and Jacob. As St. Paul stated, “The gifts and callings of God are irrevocable” (Romans 11:29). If we (I speak as an Orthodox Christian) do maintain that the Orthodox Church is uniquely the Church of Christ, then I believe that we must also acknowledge that the apostolic churches that have gone into schism from Orthodoxy do retain the apostolic gift and ecclesiastical calling of God. They should be treated as being beloved for the sake of the covenant, for if the ten tribes of Israel were still counted as such after rejecting the promise to David and after setting up schismatic shrines, how much more should the labors of the Apostles throughout the world be counted as precious, even if they have departed in schism?

[…]

Like repentance, unity is something that must be fought for, struggled for, and suffered for. Sectarianism in so many ways represents the opposite, the lack of struggle and the lack of suffering for our separated Christian brothers and sisters.

Eric Jobe, Departing Horeb blog, Sectarianism: A Biblical History and Lessons for Today

http://blogs.ancientfaith.com/departinghoreb/sectarianism-a-biblical-history-and-lessons-for-today/

De ce ne convertim când ne convertim?

Te converteşti pentru că statutul tău formal prezent nu corespunde cu conştiinţa ta. Conştiinţa, intuiţiile, preferinţele, înţelegerea se tot rafinează pe parcursul vieții şi ajungi la un punct în care te asemeni unei alte comunităţi decât cea în care ai crescut/cea a părinţilor/cea majoritară. Şi ca să trăieşti consecvent până la capăt cu noua ta înțelegere a lumii, a credinței, a lui Dumnezeu, a Scripturii, alegi să te integrezi acelei comunităţi, prin ritul ei propriu (botez, sau alt rit).

Convertirea presupune un interes personal serios, de obicei studiezi, compari, întrebi, ţi se pare, intuieşti, vezi, cauţi. Ţine şi de o insatisfacţie cu starea de fapt. Simţi că trăieşti ceva fals, şi că “dincolo” e autenticul, realul. Unele convertiri au şi o puternică componentă emoţională: o predică lacrimogenă, o ameninţare cu iadul, perspectiva morţii imediate care te găseşte nepregătit etc.

Dar scopul convertirilor este să alinieze conştiinţa personală cu liniile mari ale comunităţii la care intenţionezi să aderi. Multe convertiri au şi experienţe revelatorii, intens emoţionale, de fericire intensă, care îţi validează că eşti pe calea cea bună. Simţi că ai fost “iluminat” şi că ceilalţi trăiesc în ignoranţa, şi atunci simţi urgenţă “evanghelizării”. De obicei această fază nu este de lungă durată și revine pe radarul convertitului prin stimuli externi: predici, cărți, studii în grupuri.

Tiparele convertirilor sunt destul de diverse, dar eu cred că majoritatea se bazează pe o înclinaţie de lungă durata, anterioară convertirii, a sufletului, a persoanei, către comunitatea/religia/cultul/sistemul de credinţe la care te converteşti.

(ocazionat de o postare pe blogul arhi)

Archpriest Andrew Phillips: Some Basic Principles of Orthodox Missionary Work in the 21st Century

For the last hundred years in particular, the world has seemed to be intent on speeding towards this self-inflicted end in a series of suicidal acts of hatred of God, man and self. However, we know that this rush to embrace spiritual and physical death is not inevitable. It can be slowed, stopped and even reversed. However, in order to do any of this, all who are willing must first be baptised into the Orthodox Church in the Name of the Holy Trinity and strive to live by Her. And if this is to happen, a number of very basic missionary principles must be followed. These principles are inherent in the very definition and nature of the Church as One, Holy, Catholic and Apostolic.

http://orthodoxengland.org.uk/principles.htm

Un comentariu pe Facebook (28 Mai 2015)

Răspuns unui comentator la o postare a pastorului baptist Daniel Cristian Florea:

Hristos s-a înălțat!

Noi nu doar cităm din Crez. Noi ne străduim să-l credem și să-l trăim. În același timp fiecare ortodox este îndemnat să se vadă pe sine ca „primul dintre păcătoși” după cum ne rugăm înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului: „Cred Doamne și mărturisesc, că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu.”

Deci când spuneți că noi ortodocșii suntem păcătoși, mult mai păcătoși decît evanghelicii, nu ne spuneți nimic din ceea ce nu știm. Ar trebui să vă mulțumim pentru fiecare păcat și greșeală a noastră pe care ne-o arătați, căci pentru noi e un prilej de smerenie, de îndreptare și de pocăință.

Eu îmi cer iertare că în toiul disputelor am întors (și voi mai întoarce) uneori dinte pentru dinte. Da, avem preoti cu multe păcate, avem mireni cu multe păcate. Și pentru aceasta în permanență ne rugăm milostivului Dumnezeu precum vameșul odinioară: milostiv fii mie păcătosului. Doamne miluiește!

Scriptura o auzim (dar nu o împlinim cum se cuvine!) la Sfânta Liturghie, la Vecernie și în toate rugăciunile, și o citim prea puțin acasă. Dumnezeu va fi foarte aspru cu noi la judecată, de aceea ne și rugăm ca Împărtășania să ne fie „spre impărtășirea cu Duhul Sfant, ca merinde pentru viața de veci și raspuns bineprimit, la infricoșătorul Tău scaun de judecată”.

Hristos s-a înălțat! (cu trupul de carne și oase, transfigurat prin înviere)

„Finalitatea creaţiei şi a istoriei este transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina ne­creată şi neapusă din Împărăţia cerurilor”

Profunzimea și limpezimea teologică a Patriarhului Daniel mă surprinde iarăși. De data aceasta se oprește asupra semnificației artei sacre.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Litur­ghii.

http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/iconografia-bizantina-cadru-normativ-pentru-pictura-bisericeasca-actuala

Dacă în Ortodoxie liturghia este conformă cu iconografia, și împreună cu arhitectura, și toate laolaltă cu hristologia calcedoniană și trinitarianismul niceo-constantinopolitan, ce însemnează lipsa acestora?

Intuiesc că lipsa iconografiei este conformă cu lipsa lui Hristos din Cina Domnului, cu trinitarianism vag din programele și rugăciunile dezechilibrat isusiste, cu lipsa tainelor, cu lipsa preoților și a continuității apostolice, cu lipsa sacramentalității.

Sacramentalismul bisericii primare poate părea un moft, un obstacol în calea închinării simple în duh și adevăr, o alterare a purității și simplității evangheliei. Realitatea istorică este însă alta. Sacramentalismul creștin a fost factorul principal prin care istoria a fost și este frânată de la secularizare. În esență, sacramentalismul înseamnă afirmarea clară a lucrării obiective a Duhului Sfânt prin materie, prin creație. Cei care au pierdut această perspectivă speculează că materia va fi anihilată și va exista un fel de recreere a lumii. Ei nu cred în transfigurarea acesteia, motiv pentru care nu au și nu cred că pot exista trupuri pătrunse de harul Duhului Sfânt cunoscute în Biserică ca moaște. Dar Hristos nu se poate dezice de sine însuși, căci El și-a luat trup din creație, din Maria. În trupul omenesc transfigurat prin înviere s-a înălțat la cer. Este o blasfemie a crede ca Iisus va anihila creația (conform unei interpretări greșite a Ap. Petru). Creația va fi curățită prin foc, nu anihilată.

Inceputul secularizarii s-a produs întai și întai în plan teologic: s-a întamplat când primul reformator radical a spus: „nu sunt taine”. Desigur, seculariazarea și-a gasit un aliat, mai slab e drept, în ambivalența reformei magisteriale, care doar a redus tainele, și le-a micșorat înțelesul sacramental.

Și totuși, deși sacramentalismul ortodox este o mâncare prea tare pentru creștinul reformat radical, există o punte: Iisus. Când creștinul reformat radical va căuta credința dincolo de asentimentul intelectual la anumite adevăruri propoziționale și dincolo de emoționalismul facilitat de artificii retorice și unduiri melodice, încercând mai degrabă să-și împroprieze misterul biblic care afirmă că fiul dinainte de veci al lui Dumnzeu Tatăl este și fiu după trup al Mariei, atunci va întrezări, cu oarecare spaimă, posibilitatea ca adevărul să fi fost sub ochii săi, dar prea mundan ca să fie recunoscut.