Sfântul Andrei, apostolul românilor?

În Biserica Ortodoxă sărbătorile nu sunt doar comemorări, ci sunt „porți” spre însuși evenimentul pe care îl marchează. Totul se înscrie în logica aceasta: cinstirea icoanelor nu este cinstirea materiei (lemn, sticlă, pigmenți) ci este cinstirea celor reprezentați de icoană. Pâinea și vinul nu sunt doar pâne și vin ci sunt ceea ce Iisus spune în Ioan cap. 6 că sunt. Sfânta Liturghie nu este doar un program religios ci este o slujbă sacră care în climaxul ei îi unește pe creștini cu însuși Domnul lor, și realizează comuniunea cu toți cei din Trupul Mântuitorului, vii sau adormiți.

Din exemplele de mai sus se vede că viziunea ortodoxă nu este una reducționistă, ci integratoare, în care cronosul (timpul oamenilor) și cairosul (timpul lui Dumnezeu) se întrepătrund, în care materia și imaterialul se unesc, în care cei adormiți sunt alături de cei vii.

A fost nevoie de această scurtă introducere pentru a înțelege raportarea Bisericii Ortodoxe din România la Sfântul Apostol Andrei. Prezența sa pe teritoriul geografic al României actuale este contestată uneori, după cum este contestat și aportul său direct la încreștinarea nascentului popor român, deși există dovezi care să sprijine apostolicitatea creștinismului românesc (sau stră-român) prin prezența și predicarea lui Andrei în zona Dobrogei.

sf-apostol-andrei1

Dar, foarte important, istoricitatea strictă nu este singurul criteriu pentru așezarea creștinismului apostolic românesc sub ocrotirea și apostolatul lui Andrei, cel întâi chemat. Relația unei biserici locale, sau a unui popor creștin cu un sfânt nu este una statică bazată strict pe niște date fondatoare. Relația poate fi una dinamică, de apropiere sau, din păcate, de îndepărtare. După cum se poate ca un popor cândva (mai) creștin aflat sub ocrotirea unui Sfânt să devină secular și să se înderpărteze astfel prin ehtos-ul și preocupările noi, tot așa se poate ca un alt popor să se apropie de un sfânt sau un apostol, în căutarea unei mai bune înrădăcinări a credinței și in vederea unei clarificări a identității creștine și de neam. Căci noi nu vedem activitatea și influența unui apostol ca fiind complet încheiată acuma 2000 de ani, ci credem că drepții sunt vii iar rolul lor ca parte din biserica biruitoare (cea din cer) nu este unul static-decorativ ci dinamic-implicat, alături de cei din biserica luptătoare (cea din istorie, din acest veac). Acesta este și motivul pentru care multe din adresările către sfinți sunt la timpul prezent: Bucură-te, prin care satana se nimiceşte; Bucură-te, că ai răstignit cele lumeşti şi întru tine vieţuieşte Iisus Hristos; Bucură-te, cel ce eşti învăţătură de trebuinţă celor învăţători etc. Pentru noi, cei drepți nu sunt morți ci vii și implicați.

În aceste două note citesc eu insistența ierarhiei Bisericii Ortodoxe din România de a așeza creștinismul nostru sub ocrotirea și apostolatul continuu al Sfântului Andrei. Primul pilon este istoric, dat de unele dovezi directe și indirecte ale prezenței și predicării fratelui lui Petru pe teritoriul actual al României. Al doilea pilon este identitar-teologic-dinamic, prin care se caută o mai mare apropiere duhovnicească, prin accentuarea cultului apostolului, inclusiv prin demersurile de a declara ziua de 30 Noiembrie sărbătoare națională. Desigur că Biserica locală românească este unită cu toți apostolii și cu toți urmașii drept-credinctioși ai apostolilor, cu toți sfinții din toată istoria și de pe toate continentele, dar în acealași timp este dreptul ei să-i fie mai drag unul din cei 12 apostoli. Similar, o casă de creștini, sau un creștin oarecare ajunge să fie mai apropiat de unul singuri din „norul de martori” ai lui Iisus Hristos. Unii mai din popor vor fi mai apropiați de Cuvioasa Parascheva sau Sfântul Gheorghe, alții mai mintoși de Evagrie Ponticul sau Grigorie Teologul. Și unii și alții au în final același prototip al cărui chip îl oglindesc în mod unic prietenii Mirelui.

Anunțuri

„Biserica Ortodoxă românească nu a avut niciodată relaţii constante şi privilegiate cu biserica rusă”

Horațiu Pepine: „Nu există în ultimele secole niciun precedent care ne-ar îndreptăţi să credem că Biserica Ortodoxă românească s-ar putea lăsa cumva sedusă de promisiuni rostite la Moscova, care în plus nu poate separa ortodoxia propriu-zisă de mesianismul rusesc. Problema Basarabiei, ruptă între Patriarhia de la Moscova şi cea de la Bucureşti, nu face la rândul ei decât să sporească răceala care a caracterizat mereu aceste două spaţii, unite doar prin iniţiative personale şi cu totul libere faţă de orice autoritate politică sau eclezială”

http://www.dw.de/biserica-ortodox%C4%83-%C5%9Fi-rusia/a-18363590

Biserica Ortodoxă românească are relații constante cu toți sfinții tuturor neamurilor care i-au dat, prin constanta pomenire a lor la liturghie și în rugăciunile personale ale credincioșilor. Astfel, ortodocșii sunt în comuniune permanentă cu sfinții adormiți, fie proorocii iudei din biserica de sub lege, fie sfinții creștini care au viețuit pe actualele teritorii ale țărilor Siria, Egipt, Turcia, Regatul Unit, Italia etc. Ortodoxia nu are o țară specială la care să se uite cu precădere pentru modele duhovnicești și ale cărei manifestări religioase să le emuleze. În fapt contează mai puțin că Siluan Athonitul a fost de neam rus cât faptul că a ajuns sfânt. Contează mai puțin că Serafim Rose a fost american, cât faptul că a avut o viață înalt duhovnicească.

În opinia mea postmodernitatea și globalizarea permit redescoperirea conștiinței universale a ortodoxiei iar elementul etnic ar trebui subordonat acestei conștiințe.