De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?
De ce suferă cei buni?

La aceste întrebări se străduie să răspundă de multe ori creștinismul, în special cel occidental, evanghelic.

Dar cum răspunde creștinismul răsăritean la aceste întrebări? Scurt, și foarte simplu. Nici măcar nu este nevoie să pună sub semnul întrebării presupoziția că oamenii ar fi buni, ci merge direct spre suferință, sau lucrurile rele.

Suferința este mântuire. Sau, nu există înviere fără cruce. Iar crucea e viața întreagă.

Mi se pare fascinant că suferința nu este refuzată ci este reorientată și utilizată ca ajutor necesar în antrenarea voinței slăbite de cele mai subtile forme ale iubirii de sine, în reabilitarea de la dependența de plăcere, confort, siguranță, sațietate, împlinire epidermică sau cerebrală. În creștinismul răsăritean fiecare suferință și lucru rău care i se întâmplă omului este o oportunitate pentru subminarea mândriei și a suficienței de sine. Nu mai este nevoie să-l scuzăm pe Dumnezeu că nu arată favoare unora și nici măcar nu contează sursa finală a unui necaz, pentru că focalizarea nu este pe descifrarea unui „de ce Doamne eu?” Focalizarea este pe prinderea oportunității oferite de necazuri, pe mulțumirea în și pentru acestea știind că acestea sunt profesori mult mai buni decât „binecuvântarea” înțeleasă ca prosperitate materială, sănătate, împlinire maritală.

În fapt această perspectivă este foarte naturală pentru cei care doresc să își orienteze viața după cea a lui Iisus, care nu a fost ocolit de suferință. Unii cred că dacă Iisus a suferit și noi credem în El, asta Îl îndatorează cumva să ne scutească pe noi de suferință. Alții dimpotrivă cred că parte din asemănarea cu Iisus este și asumarea purtării fără cârtire a propriilor greutăți și necazuri.