Singura teologie rezilientă și organică, deci onestă, a unei comunități, este cultul public, cel care formează comunitatea, cel pe care comunitatea îl sancționează prin prezentă și participare.
Dincolo de cultul public avem teologii artificiale. De catedră, de sufragerie, accesibile celor cu înclinații erudite sau amatorilor de auto-educație. Aceste teologii artificale sunt individuale și centrifuge, deci de-formatoare de comunitate.
Acesta este motivul pentru care bisericile tradiționale au liturghii nu doar ne-spontane ci anti-spontane. Scriptura nu este spontană. Spontaneitatea este licență liberă pentru inovații și derapaje dogmatice. Urechea curioasă ar putea identifica la tot pasul barajele pe care Părinții Bisericii le-au pus în Liturghie pentru a stăvili și preveni erorile și a afirma dreapta credință.
Acesta este motivul pentru care cultul public non-liturgic este minimal dogmatic și doxologic. Orice re-construcție doxologică și dogmatică din afara spațiului creștinismului istoric ar trebui să ajungă în mod necesar la formulări echivalente cu cele din spațiul creștinismului istoric, cel puțin pentru vorbirea dreaptă despre Sfânta Treime (de o ființă și în trei ipostasuri) și Hristos (unirea ipostatică dintre întreaga fire dumnezeiască și întreaga fire corporal-spirituală omenească).
Cultul fix este la fel de permisibil, normativ și legitim pe cât este cuvântul scris, Scriptura, care este text fix, făcut viu în Biserică, prin Duhul Sfânt promis Bisericii. Idem rugăciunile scrise. Rugăciunea scrisă, fixă, este la fel de legitimă ca versetele scrise, fixe, imutabile, non-spontane, sau ca și imnurile, cântările, poeziile și cântecele scrise. (Paradoxul este că și rugăciunile spontane tind să se plieze după anumite tipare ușor identificabile – cu alte cuvinte există o „rețetă” și pentru rugăciunea spontană.) Duhul călăuzește Biserica în tot adevărul, iar adevărul are obiceiul încăpățânat de a fi destul de stabil, non-spontan, același ieri azi și în veci.