Divergența filoanelor creștinismului post Schismă și Reformă trebuie văzută și la nivel de semantica cuvintelor. Aceleași cuvinte (inclusiv Isus, inclusiv Scriptură, inclusiv Biserică) înseamnă un lucru în Ortodoxie, nițel altceva în Catolicism și chiar și mai altceva în formele creștine Protestante.

Din ce observ, în neo- (deși mai corect, cred eu, ar fi hiper-) protestantism, “binecuvântare” a ajuns să însemne preoponderent “prosperitate” și “bunăstare”. E un fenomen fascinant, căci hiper-protestantismul ar tinde să izoleze “relația personală cu Dumnezeu” la nivelul abstractului, ideaticului, spiritualului, invizibilului. Se interzice ca această “relație cu Dumnezeu” să fie întrevăzută și prin ritual, în participarea spațio-temporalității la “închinare”. Ce este fascinant este că ideea abstractă de “binecuvântare” se întrupează la anti-ritualist tot în materie, în spațio-temporalitate, dar este identificată cu prosperitatea și bunăstarea. Este o formă implicită de teologie a prosperității. Și cum orice idee tinde să se se împlinească până la ultimele ei consecințe logice, teologia prosperității va ieși din sfera implicitului și în spațiul hiper-protestant românesc. Globalizarea tinde să grăbească întruparea plenară a ideilor și să uniformizeze această întrupare în spații similare ideatic.

Rădăcina problemei ar putea fi fixată în introducerea Filioque în Crez. Este prima mare subordonare a adevărului în pragmatism. Această protoerezie este mama creștinismului terapeutic nondoxolgic hiperprotestant de astăzi. Nu acuz, constat, și constatarea este făcută cu mare luciditate chiar de hiperprotestanți folosind instrumente sociologice. Hiperprotestantismul actual este deism sau isusim terapeutic (vezi postarea Creștinism sau Isusism a domnului Marius Cruceru, sau concluziile studiilor Barna despre creștinismul born-again), adică Adevărul a fost subordonat omului și nevoilor sale. Instrumentalizarea lui Hristos în scop lucrativ. Creștinismul hiperprotestant este într-o cursă a adapătării la chipul veacului, adică o cursă a relevanței. Unul din chipurile veacului este fuga de cruce, fuga de blestemul Edenic. Această fugă de cruce și de asceză este reamblată în “teologia abundenței” sau a “binecuvântării.”

Desigur, nu spun nimic nou. Toate lucrurile se cunosc, ba mai mult, se trăiesc plenar sub chiar ochii noștri.

(Ortodocșii culturali au mentalitate seculară, și sunt aproape la fel de anti-Ortodoxie ca alți vrăjmași. Explicațiile mele nu sunt anulate și nu se împiedică în avorturile și corupția ortodocșilor, tăgada și lașitatea lui Petru, nici în curvia incestuasă a corinteanului, nici în alte păcate etice. În definitiv, păcatul orginar este schisma luciferică, nu avortul.)
http://drezina.wordpress.com/2013/12/18/next-step-teologia-conservarii-abundentei/#comment-7506