Criteriu de scriere şi comentare online

Dacă scriem postări sau comentarii pe bloguri (sau aiurea) despre persoane, să o facem în aşa fel încît să nu ne vină să le ocolim sau să lăsăm capul în pămînt cînd trecem pe lîngă acestea.

Reclame

Lucruri care nu-mi plac (1)

Nu-mi place întrebarea, pe care o pun de regulă evanghelicii, cu cele mai bune intenţii pioase de altfel: Tu cât timp petreci/îi dai lui Dumnezeu?

Ce e în neregulă cu o astfel de întrebare?

  1. Ar însemna că timpul petrecut cu Dumnezeu e cumva cuantificabil, măsurabil, o submulţime a celor 24 de ore dintr-o zi. Ajungem desigur să ne ruşinăm că pentru mâncare dăm o oră, sau mai mult, dacă suntem noi bucătarii, sau pentru muncă 8 ore, pe când pentru Dumnezeu, câteva minute.
  2. Al doilea aspect, cel mai grav, este că întrebarea implică că restul timpului care este diferenţa dintre 24 de ore şi minutele „pentru Dumnezeu” sunt cumva ale tale, sau şi mai rău, sunt petrecute fără Dumnezeu. Doamne păzeşte! Astfel, e la fel de grav să spui că dai minute sau o oră, de vreme ce 22-23 de ore NU le dai lui Dumnezeu, sau nu le petreci cu Dumnezeu. Dar cu cine le petreci? Viaţa creştină se măsoară în timp petrecut cu El şi fără El? Cum aşa?

Ceva e greşit aici. Eu cred că întrebarea.

America, Obama, criza financiară şi ţâncismul

Am citit azi un articol semnat Traian Radu Ungureanu despre America, Obama şi (mai ales) criza financiară: Mesia e mic (şi nu se pricepe la nimic). De la ridicarea uraganului crizat am încercat să mă dumiresc pe ici pe colo ce anume l-a cauzat (refuzând desigur naivitatea acceptării „soluţiei” conspiraţioniste). Articolul lui TRU este singurul care a reuşit să înceapă să facă lumină, explicând cu uşurinţă concepte precum CDS (Credit Default Swaps) şi alte ingrediente ale festinului ce au dus la intoxicarea reţelei financiare globale.

Am avut parte desigur şi până acuma de explicaţii blogheristice (de fapt, comentarii isterice) la politicilor greşite ale lui Obama. Diferenţa dintre articolul de mai sus şi unele din cele din urmă este că TRU se adresează intelectului şi estelalte oripilării. Ori oripilândui-mă nu ies nici mai câştigat (tot prost rămân, că nu înţeleg ce se întâmplă) nici mai optimist, vorba lui Pleşu (parcă, sorry, nu am link).

Aş spune că faza oripilistă corespunde perioadei ţânciste a unei persoane (nu m-a ocolit nici pe mine). Unii însă refuză să crească. Tâvălindu-se pe jos isteric.

Bono (U2) – un creştin incomod?

La forumul EuroLeadership de anul acesta de la Eger, Ungaria am participat printre altele la un seminar opţional despre celebra formaţie de muzică U2. Nu sunt meloman, şi nu ştiu prea multe piese, decât cele clasice intrate în mentalul tânăr românesc. Am fost curios deci să văd ce se poate vorbi la un seminar intitulat „U2: Psalmiştii, profeţii şi vizionarii stadioanelor”

Iată câteva idei pe care mi le-am notat:

  • U2 nu au dorit să se separe de lume, izolându-se, dar nici să se dizolve în cultură.
  • Uneori referinţele spirituale şi aluzii biblice din albumele U2 nu sunt înţelese.
  • Ei au o eclesiologie (doctrină despre biserică) ciudată sau chiar absentă, din cauza unor experienţe neplăcute din biserica pe care o frecventau în tinereţe.
  • Cele mai multe versuri sunt scrise de Bono sau Bono şi Edge. Ei aveau ideea de stadioane ca biserici, şi uneori spuneau înainte de urca pe scenă, in glumă sau în serios, „haideţi să mergem la biserică”. Deseori încheie concertele cântând Psalmul 40.
  • Sunt o trupă creştină? Nu cred. Sunt o trupă formată din creştini? Cred că da.
  • L-a jucat pe Diavol pe scenă inspirat fiind de cartea lui C.S. Lewis Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr.
  • Where the streets have no name ar putea vorbi despre oraşele Irlandei unde coexistă catolici şi protestanţi fiecare pe străzilor proprii, marcate prin culoarea bordurilor. Strada pe care locuieşti te pune automat în una din tabere.
  • Uneori versurile lor exprimă mânie. Este posibil ca tocmai credinţa lor în Dumnezeu să fie temeiul pentru ciuda lor cu Dumnezeu, întocmai ca psalmistul.

Cel mai interesant mi s-a părut însă autoportretul pe care şi-l face Bono:

Sunt un artist neglijent, fumător, băutor de vin, cititor de Biblie. Un pozeur … care iubeşte să picteze tablouri cu lucruri care nu le văd. Un soţ, tată, prieten al săracilor şi uneori al bogaţilor. Un activist călător vânzător de idei. Jucător de şah, part time rock-star, cântăreţ de operă, în cel mai zgomotos grup de folk din lume. Cum vi se pare?

Orginal, engleză: I’m a scribbling, cigar-smoking, wine-drinking, Bible reading band man. A show-off… who loves to paint pictures of what I can’t see. A husband, father, fried of the poor and sometimes the rich. An activist travelling salesman of ideas. Chess player, part-time rock star, opera singer, in the loudest folk group in the world. HOW’S THAT?

Un poet nu este un predicator. Un poet este un artist. Şi totuşi…

Neregenerat? N-aş fi aşa sigur.

Ce nume să nu pui unui articol

Decât dacă ziarul la care lucrezi este tabloid.

Ar mai fi de spus câte ceva despre supărarea din articolul de mai jos. Cum ar fi:

  • Este Papa deranjat de banii alocaţi prozervativelor? Eu am inţeles altceva, anume, că prezervativele nu vor rezolva problema HIV în Africa.
  • N-a vorbit Papa şi despre abstinenţă, altădată?
  • Chiar s-a dat liber la relaţii incestuase la noi?

Ah, ţânţarii, armăsarii şi tabloidizarea.

Papa declara razboi prezervativelor distribuite in Africa