Am crescut la casă, la țară, la sat, lângă munte. Înalt munte. Tata este bărbat. Nu doar ca și gen, ci și ca prezență. Când intra el în curte îl simțeam de la distanță. Nu trebuia să-l văd. Când intra el în curte toată casa știa că a venit stăpânul. Și chiar și acuma, la 72 de ani, tot așa este.
Apoi la 14 ani am venit la Cluj să fac școală. Am stat în cămin. Apoi de la 18 la 23 de ani am făcut altă școală. Am stat în cămin. Posibilitățile de a exprima masculinitatea în cămin sunt reduse la chefuri, beții, curvii, discotecă, filme deocheate. Și alte câteva surogate mai puțin șocante.
La 24 de ani m-am căsătorit. Prima chirie ca familist a fost la bloc. Exprimarea masculinității era redusă la ducerea gunoiului, datul cu mopul, aspiratul, ajutor la bucatarie, curățarea cuștii unui porcușor de Guineea și menținerea unui blog sau două. Nu am reușit să fiu gamer decât în facultate, am jucat un an sau doi Counter Strike, și mi-a plăcut mult. Cred că jocurile în genul ăsta sunt surogate de lupte până la moarte în vechile războiaie de apărare a patriei, sau de cucerire de teritorii noi. Potențial, fiecare gamer este un erou național sau un cuceritor.
La 31 de ani m-am mutat în chirie la casă. Și mi-am lăsat mustață. Și am început să cuget la viața mea și la viața omului de demult. Ăla învechit, țăranul ce stă la coada vacii.
Bărbatul ce stă la casă poate fi prins în treburile curții. Poate avea un câine fioros și ascultător. Poate crește porumbei. Poate crește iepuri, sau alte animale de curte. Poate meșteri cu dalta și ciocanul. Poate avea un cal, dacă stă mai la periferie, și are pământ arabil. Și, Doamne-ferește, ar putea chiar călări acel cal. Fără să facă cursuri de hipism. Ar putea face multe alte lucururi prin care să-și exprime masculinitatea cu care a fost înzestrat Adam când a fost proiectat inteligent din țărână cu suflare de viață din Dumnezeu.
Dar omul a dorit progres. Munca pământului e istovitoare. Trebuie să taie lemne cu toporul. Nu are canalizare, și buda e în fundul curții. Soția îl presează să facă căminul mai confortabil pentru copii. Și sfârșește la bloc, cu berea și semințele lângă el, înjurându-l pe Becali când pierde Steaua. Și se uită la documentare despre caii din Deltă. Și despre construcții de vapoare, mașini, poduri, orașe. Și este telespectator. Spectator. Spectator la spectacolul vieții pe care ar fi putut să o aibă dacă n-ar fi avut atâta confort cum are acuma, care îi permite, nu-i așa, să stea tolănit în fotoliul din fața plasmei de 120cm. Cu dureri de spate care s-au intensificat în ultima vreme. Cât confort, cât spectacol. Câtă viață pot accesa prin telecomandă. Cât surogat de adrenalină trăiesc când câștigă sau pierde echipa favorită.
Da, e fain la casă … hă hă. Bunicul meu era de la țară… Mai mergeam și eu în vacanțe. Dar acuma sunt domn. De la oraș. Am TV, am DIGI, lua-i-ar cârțu că nu au băgat posturile de sport. Am chiuvetă, canalizare, apă caldă la o ridicătură de robinet. Iar când viața e nasoală, am o litră de rachiu pe raft în cămară, ascuns de nevastă.
Hai noroc!