De ce rugăciunea spontană este sinceră?
De ce rugăciunea citită nu este sinceră?

De ce rugăciunea spontană este mai sinceră decât cea citită?

Cât de spontană este rugăciunea liberă?
Cât de plictisitoare este rugăciunea citită?

Și, peste toate, de ce rugăciunea spontană trebuie opusă rugăciunii citite? Este un motiv serios pentru care cele două nu pot fi exprimări ale aceleiași nevoi de comuniune?

Oare nu scrie că avem nevoie să fim învățați să ne rugăm? Și că Domnul ne-a învățat o rugăciune „scrisă”, standard, care nu conține cuvântul mulțumesc și nici persoana I singular?