Se spune că obișnuința este a doua natură a omului (prima natură a omului fiind, evident, natura umană). Dar obișnuința este doar un alt cuvânt pentru tradiție. Obișnuințe, tradiții, obiceiuri, tabieturi, deprinderi, apucături, năravuri. Un om fără obiceiuri și tradiții este un om fără identitate, fără chip, indefinibil. Obișnuința, tradiția, obiceiul, este înscrisă adânc în ADN-ul umanității, și, dacă mi-e îngăduit, a Sfintei Treimi: acolo e vorba de tradiția iubirii care se revarsă din preaplin ontologic spre celălalt; este vorba despre Tatăl care în permanență este Tată, despre Fiul care în chip obișnuit, tradițional, este Fiu, despre Sfântul Duh, care fără discontinuitate este Slava și Puterea și Duhul lui Dumnezeu. Fiecare ipostas al Sfintei Treimi este neschimbabil, are o „tradiție” a Sa, este ceea ce este și nu se schimbă. Tradiția și obișnuința înseamnă continuitate, iar anti-tradiția este non- și dis-continuitate. Persistența în anti-tradiții este anarhism, non-identitate și în final moarte. Moartea ca non-ființă, ca des-ființare continuă, ca negare continuă, ca răzvrătire continuă, ca protest continuu față de tradiția genuină și legitimă. Anti-tradiția este deci o formă de moarte, de sinucidere și de schizofrenie, de negare a realității, și implicit de permanentă redefinire a realității, pentru că realitatea reală a fost respinsă și deci realitatea trebuie reinventată.

A spune că Obișnuința este a doua natură a omului este echivalent cu a spune că Tradiția este a doua natură a omului. Singura problemă, dacă există vreuna, este capacitatea de a discerne între tradiții, capacitatea de a admite și recunoaște tradiția/tradițiile legitime și autoritare.