Grigore Leșe: „Doina, horea în grumaz, e veche de când lumea, însă nu se poate tăgădui faptul că melosul ei aminteşte de cântarea liturgică psalmodiată de sorginte bizantină: interiorizată, profundă, transcendentă. Ritmul tânguit şi prelung al horii în grumaz, textele lungi şi repetitive dau senzaţia de curgere perpetuă, de înălţare şi coborâre, de moarte şi renaştere, de despărţire şi regăsire, de drum sinuos şi zbor nesfârşit.”
Sorin Dumitrescu: „Leşe ne vine dinspre Biserică. Specialiştii zic că folclorul se trage din neolitic, din imemorialele şi misterioasele songuri începătoare de lume. Biserica reprezintă însă o voie divină de dinainte de Facere, rânduită să fie lumii temei ascuns. Cântarea lui Leşe este străveche şi învaţată cât Biserica. Nu este nici folclorică, nici etno, nici populară, nici sacrală; este de sorginte liturgică, împărătească şi vizibil religioasă. Un fel de stranie vorbire cântată, care psalmodiază laic doine şi hore. Leşe este primul care rebranşază cântecul ţărănesc la adevărata lui sursă. Tot ce cântă are solemnitatea sobornicească a credinţei îmbisericite. La el, ˝folcloristica˝ muzicilor de la ţară îşi vine în fire şi redevine cântec veşnic şi iute transhumant. În estul nostru sălbatic, de doinitori bronzaţi şi countri dolănescieni, Leşe se mişcă – pe fâşia dintre trăire şi teorie – hieratic, mohorât şi precis ca un pistolar transilvan. Rostul lui este simplu: să amintească pe viu românilor cum se cântă româneşte. În faţa năvălitorului kitsch stă singur, vrednic şi neverosimil”.
Trimăs-o-mpăratu’ carte,
Trimăs-o-mpăratu’ carte
La fetile di pă sate
Să nu-și facă rochii-n flori,
Să nu-și facă rochii-n flori,
Că nu le rămân feciori,
Să-și facă rochii mierâie,
Să-și facă rochii mierâie,
C-o murit feciori o mie.
Împărate, împărate,
Împărate, împărate,
Cum le-m face nu te bate
Drăgutele-s tinerăle,
Drăgutele-s tinerăle,
No știu rândul la oțăle,
La oțăle, la focuri,
Da știu rându’ la pluguri.
La oțăle, la focuri,
Da o ști rândul la pluguri.
(sursa)
Vasile 