Academicianul Sorin Dumitrescu: „Cântarea lui Leşe este de sorginte liturgică”

Grigore Leșe: „Doina, horea în grumaz, e veche de când lumea, însă nu se poate tăgădui faptul că melosul ei aminteşte de cântarea liturgică psalmodiată de sorginte bizantină: interiorizată, profundă, transcendentă. Ritmul tânguit şi prelung al horii în grumaz, textele lungi şi repetitive dau senzaţia de curgere perpetuă, de înălţare şi coborâre, de moarte şi renaştere, de despărţire şi regăsire, de drum sinuos şi zbor nesfârşit.”

Sorin Dumitrescu: „Leşe ne vine dinspre Biserică. Specialiştii zic că folclorul se trage din neolitic, din imemorialele şi misterioasele songuri începătoare de lume. Biserica reprezintă însă o voie divină de dinainte de Facere, rânduită să fie lumii temei ascuns. Cântarea lui Leşe este străveche şi învaţată cât Biserica. Nu este nici folclorică, nici etno, nici populară, nici sacrală; este de sorginte liturgică, împărătească şi vizibil religioasă. Un fel de stranie vorbire cântată, care psalmodiază laic doine şi hore. Leşe este primul care rebranşază cântecul ţărănesc la adevărata lui sursă. Tot ce cântă are solemnitatea sobornicească a credinţei îmbisericite. La el, ˝folcloristica˝ muzicilor de la ţară îşi vine în fire şi redevine cântec veşnic şi iute transhumant. În estul nostru sălbatic, de doinitori bronzaţi şi countri dolănescieni, Leşe se mişcă – pe fâşia dintre trăire şi teorie – hieratic, mohorât şi precis ca un pistolar transilvan. Rostul lui este simplu: să amintească pe viu românilor cum se cântă româneşte. În faţa năvălitorului kitsch stă singur, vrednic şi neverosimil”.

www.viata-libera.ro | Interviu cu Grigore Leşe, un aristocrat al Tradiţiei: ”Ne identificăm prin muzica ţărănească veche” | Autor: Maria Stanciu | Publicat Marți, 24 Septembrie 2013

Trimăs-o-mpăratu’ carte,
Trimăs-o-mpăratu’ carte
La fetile di pă sate
Să nu-și facă rochii-n flori,
Să nu-și facă rochii-n flori,
Că nu le rămân feciori,
Să-și facă rochii mierâie,
Să-și facă rochii mierâie,
C-o murit feciori o mie.

Împărate, împărate,
Împărate, împărate,
Cum le-m face nu te bate
Drăgutele-s tinerăle,
Drăgutele-s tinerăle,
No știu rândul la oțăle,
La oțăle, la focuri,
Da știu rându’ la pluguri.
La oțăle, la focuri,
Da o ști rândul la pluguri.

(sursa)

Tradiția Este a Doua Natură a Omului

Se spune că obișnuința este a doua natură a omului (prima natură a omului fiind, evident, natura umană). Dar obișnuința este doar un alt cuvânt pentru tradiție. Obișnuințe, tradiții, obiceiuri, tabieturi, deprinderi, apucături, năravuri. Un om fără obiceiuri și tradiții este un om fără identitate, fără chip, indefinibil. Obișnuința, tradiția, obiceiul, este înscrisă adânc în ADN-ul umanității, și, dacă mi-e îngăduit, a Sfintei Treimi: acolo e vorba de tradiția iubirii care se revarsă din preaplin ontologic spre celălalt; este vorba despre Tatăl care în permanență este Tată, despre Fiul care în chip obișnuit, tradițional, este Fiu, despre Sfântul Duh, care fără discontinuitate este Slava și Puterea și Duhul lui Dumnezeu. Fiecare ipostas al Sfintei Treimi este neschimbabil, are o „tradiție” a Sa, este ceea ce este și nu se schimbă. Tradiția și obișnuința înseamnă continuitate, iar anti-tradiția este non- și dis-continuitate. Persistența în anti-tradiții este anarhism, non-identitate și în final moarte. Moartea ca non-ființă, ca des-ființare continuă, ca negare continuă, ca răzvrătire continuă, ca protest continuu față de tradiția genuină și legitimă. Anti-tradiția este deci o formă de moarte, de sinucidere și de schizofrenie, de negare a realității, și implicit de permanentă redefinire a realității, pentru că realitatea reală a fost respinsă și deci realitatea trebuie reinventată.

A spune că Obișnuința este a doua natură a omului este echivalent cu a spune că Tradiția este a doua natură a omului. Singura problemă, dacă există vreuna, este capacitatea de a discerne între tradiții, capacitatea de a admite și recunoaște tradiția/tradițiile legitime și autoritare.