creștinul și ateul sunt oameni

Eu aș renunța la dihotomia „eu versus ei”. Atei versus creștini, etc. Axioma cu care lucrez eu este că FIECARE om este religios, adică are un sistem de credințe cu care „lucreză”. Ar trebui să nu o pun în formă axiomatică, dar e relativ simplu de demonstrat, dacă nu e evident pentru oricine. A nu avea sisteme de credințe înseamnă a fi un automat logic: TOATE procesele noastre mentale ar trebui să fie lanțuri de decizie bazate pe premise adevărate și pe raționamente matematice. Adică am fi niște roboți biologici, nu de ăștia metalici și tehnologici. Acuma eu cred că fiecare om se vede ceva mai mult decât un roboțel prederminat. Orice om, chiar și cel mai behaviorist ateu ține la iluzia liberului arbitru. Chiar dacă în metafizica lui nu poate să creadă în vreo libertate, căci crede axiomatic doar în materie și procese complet naturale, deci descriptibile științific, el se ancorează în iluzia auto-asumată că este oarecum liber, pentru că vede că se comportă ca și cum ar fi liber.

De asta eu nu cred în ateismul tare, și cred că nici ateii nu pot crede prea multă vreme în ateismul tare, căci este insuportabil. Este unlivable. Să ști că fiecare decizie și fiecare mișcare este predeterminată complet de stările precedente plus inputurile senzorile și alți parametri. Un sistem pe de-a-ntregul determinist este insuportabil, și atunci orice ateu se mângâie măcar cu iluzia auto-asumată a liberului arbitru, dar despre care știe că în realitate nu există, căci noi și cosmosul suntem una. Materia organizată superior rămâne materie.

Eu nu am nimic personal cu ateii. Eu cred pe bune în realitatea obiectivă a liberului lor arbitru. Eu nu cred că sunt sclavi automatoni raționali, ci sunt la fel de oameni precum este oricine altcineva. Dar ei trăiesc, la fel ca orice alt om, închiși în zidurile propriilor constructe metafizice și sisteme axiomatice cărora le sunt sclavi. Există o sclavie a creștinului, căci el e obligat să trăiască în universul axiomatic definit de revelația lui Dumnezeu și există o sclavie a ateului care e obligat să trăiască în universul axiomatic auto-impus. Creștinul nu este în vreo poziție superiară ontologic, și nu are merite în ce privește credința, dacă are credință. Credința este dar, revelație, nu poate fi câștigată strict prin procese raționale cum vor ateii și chiar și creștinii să o câștige. Totuși, calea spre credință este pavată cu smerenie, cu opusul dorinței și poftei de autodeterminare și autonomie, opusul poftel de demiurgism. Și la ce renunță omul mai greu decât la auto-determinare? Și ce îi este mai greu să recunoastă omului decât că s-a înșelat, că și-a țesut un cocon de iluzii din spatele cărora a concluzionat că nu este Dumnezeu, sau, mai rău, a plăsmuit un Dumnezeu și un Cristos fals, după mintea lui, cum fac mulți?

Creștinilor nu le e frică de logică, rațiune, știință. Cum ar putea să le fie frică de știință când noi credem că ADN-ul este urmarea voinței FIAT a lui Yahweh? Cum am putea să ne fie frică de logică când în primele șapte secole teologia creștină a încorporat în ea tot ce aveam mai bun de oferit adevărului filosofia greacă și antică?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s