Te converteşti pentru că statutul tău formal prezent nu corespunde cu conştiinţa ta. Conştiinţa, intuiţiile, preferinţele, înţelegerea se tot rafinează pe parcursul vieții şi ajungi la un punct în care te asemeni unei alte comunităţi decât cea în care ai crescut/cea a părinţilor/cea majoritară. Şi ca să trăieşti consecvent până la capăt cu noua ta înțelegere a lumii, a credinței, a lui Dumnezeu, a Scripturii, alegi să te integrezi acelei comunităţi, prin ritul ei propriu (botez, sau alt rit).

Convertirea presupune un interes personal serios, de obicei studiezi, compari, întrebi, ţi se pare, intuieşti, vezi, cauţi. Ţine şi de o insatisfacţie cu starea de fapt. Simţi că trăieşti ceva fals, şi că “dincolo” e autenticul, realul. Unele convertiri au şi o puternică componentă emoţională: o predică lacrimogenă, o ameninţare cu iadul, perspectiva morţii imediate care te găseşte nepregătit etc.

Dar scopul convertirilor este să alinieze conştiinţa personală cu liniile mari ale comunităţii la care intenţionezi să aderi. Multe convertiri au şi experienţe revelatorii, intens emoţionale, de fericire intensă, care îţi validează că eşti pe calea cea bună. Simţi că ai fost “iluminat” şi că ceilalţi trăiesc în ignoranţa, şi atunci simţi urgenţă “evanghelizării”. De obicei această fază nu este de lungă durată și revine pe radarul convertitului prin stimuli externi: predici, cărți, studii în grupuri.

Tiparele convertirilor sunt destul de diverse, dar eu cred că majoritatea se bazează pe o înclinaţie de lungă durata, anterioară convertirii, a sufletului, a persoanei, către comunitatea/religia/cultul/sistemul de credinţe la care te converteşti.

(ocazionat de o postare pe blogul arhi)