Patriarhul Daniel nu pare a avea multă carismă în genul Papei Francisc, dar mie îmi pare că gândirea lui este foarte limpede şi exprimarea teologică precisă. Nu sunt multe intervenţii în presă, şi cea de mai jos e de fapt dintr-o predică din 2011 cu ocazia canonizării Ierarhului Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Iată cum explică, catehetic, PF Daniel, motivaţia şi înţelesul cinstirii sfinţilor:

Când noi cinstim pe toţi Sfinţii lui Dumnezeu nu cinstim în ei natura umană, autonomă şi autosuficientă, ci lucrarea lui Dumnezeu în oameni.

În sfinţi noi nu cinstim orgoliul omenesc şi greşelile oamenilor, ci în sfinţi cinstim lucrarea Duhului Sfânt care iartă păcatele şi care dăruieşte oamenilor harul şi iubirea Preasfintei Treimi. […]

Cinstirea sfinţilor nu intră în concurenţă cu cinstirea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Dumnezeu se bucură că cinstim pe prietenii Lui care sunt sfinţii. În Maria Egipteanca noi nu cinstim pe femeia păcătoasă, ci pe femeia pocăită şi ridicată prin pocăinţă şi prin harul lui Dumnezeu. Prin Sfântul Apostol Pavel noi nu cinstim pe prigonitorul Saul din Tars, ci pe cel care s-a convertit şi a iubit atât de mult pe Hristos pe care îl prigonea înainte, încât a pătimit moarte de martir pentru El.

De aceea, Biserica Ortodoxă când cinsteşte sfinţii se uită mai întâi la lucrarea lui Dumnezeu din ei. Deci, noi, Biserica, când recunoaştem ca sfinţi pe omenii care au iubit pe Dumnezeu şi au împlinit în viaţa lor voia Lui pe pământ, de fapt cinstim pe Dumnezeu care a lucrat în ei. Nici un om nu este fără de păcat, dar noi mai întâi vedem lumina din oameni, nu păcatele din ei.