Cea mai mare cucerire a Reformei, în opinia mea, nu este redescoperirea Augustinianismului, nici măcar nașterea unor noi Biserici mai mult sau mai puțin biblice, ci este legitimarea unei idei.
Ideea legitimității și permisibilității, ba chiar a obligației de a pune la îndoială status-quo-ul, magisteriul, autoritatea, tradiția. Dizidența este permisibilă chiar necesară. Spargerea monolitului este permisibilă și necesară („Aici stau, nu pot face altfel”). Într-un anumit sens post-modernismul s-a născut în chiar zorii modernității, prin negarea Centrului Magisteriului Catolic și inventarea „marginalului” confesional. Monolitul Catolic este fracturat și din spargerea acestuia se nasc adevărurile particulare și fluide (verificabil istoric) ale diferitelor confesiuni reformate în tradiție magisterială sau radicală.
Marea întrebare este, desigur, de ce această breșă s-a născut în monolitul vestic (catolic) și nu în cel estic (ortodox)? Sau, și mai nasol, de ce există/existau doi monoliți?