Marea miză a iconoclasmului este să convingă omul că spiritul și materia nu sunt unite, ci se pot despărți și lua separat. Că duhovnicitatea este o chestiune pur abstractă, spirituală, independentă de materie. Că credința este o chestiune de asentiment intelectual. Că Iisus este o ideea abstractă care nu trebuie văzută, care nu are chip, care nu este întrupat.

Iconoclasmul nu neagă doar Întruparea Cuvântului, ci și a omului, căci neagă unitatea firii spiritual-corporale a umanității. Iconoclasmul dorește descărnarea omului, destruparea lui, abstractizarea la esență, adică inversarea fenomenului cosmic al Întrupării. Dacă Cuvântul a luat trup de carne, iconoclasmul ne propune minimalizarea până la obscurizare a dimensiunii corporale a ființării umane și hristice. Închinarea propusă de iconoclasm trebuie să fie numai și numai în spirit, nu și în trup. Se decretează că ce e în trup e ritualic și păgân, și formalism osificiat, și primitivism, și obscurantism, și pre-iluminism, e religie.

Prin neparticipare la închinarea spiritual-corporală holistică a omului, trupul este lăsat deci pradă chipului veacului, fie și un chip cu o formă de etică grosieră de tipul nu bea, nu fuma, nu curvi. Trupul căruia i se neagă participarea ritualică în închinare se dedă la desfrâul materialistic: plonjarea în materialitate, în consum insațiabil, totul sub mască resemantizată secular a conceptului de „binecuvântare” – adică prosperitate. Una din mizele, conștiente sau nu, ale iconoclasmului și anti-ritualismului sacru este desfătarea materialnică a trupului, „binecuvântarea” prosperității. Și nu este o laudă la toți iconoclaștii succesul prosperității materiale occidentale clădite pe principiile Protestantismului?

Care este deci evanghelia iconoclaștilor?